Skip navigation

Nu mi-e niciodată silă să mă trezesc dimineaţa, nu mi-e niciodată lene să mă dau jos din pat. Nu simt iritare fiindcă volumul e prea ridicat pe BBC News sau Mezzo pentru capul meu încă înceţoşat de somn. Nu-mi simt ochii răniţi de lumina crudă şi acră a zorilor; şi nici sufletul.

Nu duc deloc dorul frişcăi şi al scorţişoarei în cafeaua de trezire, nici măcar al laptelui, dacă se întâmplă să lipsească din frigider. Nu mi-e prea cald sau prea frig. Nu-mi trece nici o secundă prin cap că s-ar apropia cumva sfârşitul lumii dacă nu capăt imediat ciocolată cu portocale sau ardei umpluţi, ostropel ori îngheţată de lămâie verde ş.a.m.d.

Nu mă tem, nu mă agit, nu mă simt în plus, nici în minus; nu mi-e dor, nu mi-e poftă, nu jinduiesc, nu am momente de anxietate sau apatie. Nu mă doare stomacul, nu mă supără coloana, nu sufăr de migrene şi muşchii mei nu simt vreo nevoie acută de masaj.

Mă simt sătulă, la o adică, şi cu un covrig şi o cafea pe zi, accept (şi chiar cu plăcere) să beau Fanta sau Cola sau altă prostie d-asta, nu strâmb din nas în faţa fast-food-ului, nu mă simt pedepsită pentru că nu am la îndemână pic de alcool.

Apartamentul nu e nicicum prea strâmt sau lucrurile prea înghesuite. Şi nu trebuie niciodată să trag de mine şi să duc muncă de lămurire cu propria mea persoană, ci îmi face o plăcere nebună să profit de momentele tale de absenţă ca să pot strânge, curăţa şi ordona în voie. Fiindcă, dacă ai fi acasă, nu mi-ai permite; dar, ştiu bine că ai nevoie de ajutor şi înăuntrul tău te bucuri de rezultat, cu toate că, dintr-un respect excesiv, ţi-e jenă să recunoşti.

Nu-mi doresc decât să-ţi stau undeva în preajmă şi să mă uit la tine. Să mă uit aşa, în neştire, cum cânţi la clape, cum eliberezi în aer rotocoale perfecte de fum, cum respiri în somn şi să nu contenesc nicicând să mă minunez ce om frumos eşti.

Toate lucrurile mărunte şi mai puţin mărunte, despre care cred cu tărie că mă definesc şi mă compun zi de zi, în prezenţa ta dispar. Pur şi simplu.

Da, când sunt cu tine, sunt fericită şi atât.

Socializarea obsesiva e atunci cand oamenii, negasind mare lucru inauntrul lor, cauta febril compania altora, in speranta de a umple golul. Dar daca ai un gol in tine, nimeni altcineva in afara de tine nu-l va putea umple. Doar vei irosi si timpul tau si timpul celorlalti. Iar al celorlalti poate chiar are un sens si un rost.

Imi amintesc foarte bine prima mea depresie. Era o vara inuman de fierbinte, era vacanta, aveam 20 de ani si eram singura. Pentru ca eram incapabila sa accept pe cineva in viata mea. Adoram emotiile, fluturii in stomac, privirile furise, intalnirile adesea doar aparent intamplatoare. Si aici se bloca tot. Fiindca trebuia sa fie unul singur pentru toata viata, deci trebuia sa aleg foarte bine, sa nu gresesc. Asa vazusem si auzisem in jur, asa citisem, asa fusesem invatata.

Era ca si cum in loc de inima purtam in piept o caramida foarte grea. Ca si cand aerul se coagulase brusc, devenise mult prea lipsit de fluiditate pentru a-l putea trage in mine. Ca si cand de colturile gurii erau atarnate bucati de plumb, ceea ce facea imposibila ridicarea lor in semn de zambet. Orice fel de mancare sau bautura isi pierduse cu desavarsire gustul. Nimic nu mai era suficient de amuzant sau de interesant ca sa-mi starneasca reactiile. Orice reactie. Ma chinuiam ingrozitor sa nu permit celor din jur sa-si dea seama ce mi se intampla. Nici eu nu intelegeam foarte bine ce se petrecea inauntrul meu. Cineva sau ceva ma golise. Nu-mi doream decat liniste si singuratate. Exact ceea ce nu era chip sa primesc. Familia roia in jurul meu. Iar eu ma simteam silita sa-mi falsific surasul, sa ma joc de-a implicarea, de-a participarea activa. Imi doream moartea. Sa se intample de la sine, ca un somn pentru care sa nu mai vina nicicand zorii. Nu din lipsa de curaj, pentru ca deznadejdea aceea sufocanta imi asigura tot curajul de care as fi avut nevoie, ci din cauza alor mei. Ar fi fost ca si cand as fi comis un asasinat in serie. Gestul meu i-ar fi ucis pe toti ai casei.

Caldura ucigatoare, aerul apasator de afara imi amplificau starea. Tin minte ca am avut o usoara zvacnire de viata in mine, mi-a placut un rucsac si am mers la magazin sa-l cumpar. Pe drumul inapoi spre casa, bucuria mea a scazut vazand cu ochii, pana la a ajunge sa regret ca am aruncat banii pe o chestie inutila. La ce imi trebuia mie rucsacul acela? O actiune fara sens, adaugata tuturor celorlalte deja fara numar.

Am incercat sa aplic tot felul de trucuri in incercarea disperata de a ma salva. Nu-mi mai amintesc cat a durat starea, oricum, in astfel de cazuri, timpul pare sa se dilate cumplit. In cele din urma, un truc a functionat: mi-am propus sa ma concentrez pe ceva frumos si drag mie, ceva care m-ar fi putut face sa ma destind si sa zambesc cu inima deschisa. Dar ce anume? Cautarea nu a fost deloc scurta, gasirea acelui ceva nu a fost deloc usoara. Gandul la un coleg, care, pe vremuri, fusese indragostit de mine, un copil adorabil, zapacit si talentat la pictura, pe care, cu mintea mea aerata de la 14-15 ani, nu stiusem sa-l apreciez dupa cum merita si il indepartasem de mine. In ultimele luni, avusesem sansa sa-l intalnesc foarte des la facultate, ii cautam compania, ii ieseam ca din intamplare in cale, savuram si devoram minutele care se scurgeau nemilos de repede in preajma lui. Desigur, nu-i intorsesem in inima iubirea pierduta, dar in mine persista speranta. Anii trecusera, iubita actuala era una dintre cele mai frumoase, inteligente si speciale fete din vechiul nostru liceu (cealalta era sora ei), dar eu, totusi, imi pastram o unda de optimism. Astfel ca, in pofida a tot, am inceput sa ma gandesc cu staruinta la baiatul acela. Sau la pustiul care fusese, cu plete blonde si carliontate, un mare nastrusnic, mereu pus pe sotii, un izvor fara stavila de glume si trasnai, neintrecut intr-ale nazbatiilor. Intre timp, se schimbase, dar mai mult fizic: chelise prematur, purta o mica barba, altfel, era acelasi baiat numai zambet si senin, desi nu avusese si nici nu avea parte de o existenta usoara.

Au urmat in timp alte episoade de gen, nu foarte multe. Si niciodata fara motiv.

(va urma)

Ziua aia oribila cand nimeni si nimic nu i se poate substitui. Nici ploaia, nici cafeaua bauta in racoarea gradinii, nici gandul ca ai parcurs atat de mult pana la el si acum, prin comparatie, mai este oarecum putin; nici satisfactia ca, in sfarsit, urmeaza sa fii pe picioarele tale, desigur, nu o adulta in adevaratul sens al cuvantului, dar o adultlescenta cu independenta financiara; nici paginile citite, fiindca, intr-un fel sau altul, toate povestile converg spre el, nici muzica ascultata, pentru ca intotdeauna se gaseste fie un vers, fie un sunet, indaratul caruia ii intrevezi privirea sau vocea sau zambetul.

Ziua aia oribila de marti cu 3 ceasuri rele de dor, un dor care iti macina marunt vintrele, un dor de iti vine chef sa te eviscerezi singura din crestet si pana in talpi, doar-doar oi da de o durere mai dureroasa decat dorul si ti-oi mai odihni un pic inima prea grea de femeie neghioaba.

Nu-mi plac lucrurile previzibile. Cand mi-a fost limpede ca viata mea a luat o astfel de turnura, m-am oprit. Am o nevoie uriasa de emotii, sunt incapabila sa traiesc in afara lor.

De cand l-am intalnit, stomacul meu e vesnic plin de fluturi salbatici, navalnici. Cred ca am cunoscut omul care imi poate intretine aceasta necesitate pentru tot restul vietii. Ca o fericita purtatoare de fluturi ce sunt, desigur, mai vin spre mine fluturi si din alte directii. Fluturi mai mici, e drept, ce se ingramadesc in marea familie; iar, dupa un timp mai scurt sau mai lung, se sting. Doar fluturii pe care ii primesc negresit in mine de 3 ani si aproape 8 luni nu pier, dimpotriva, palpita in voie printre coastele mele.

In dupa-amiaza asta, am visat un fluture alb, enorm, care mi se prinsese de varful degetului intins, stand asa agatat intr-un straniu balans pret de un numar destul de indelung de clipe.

3 ani 1/2. coincidenta sau nu. oricat de mult as iubi si as crede in ideea de liber arbitru, ma bucur deopotriva ca exista si predestinare. ce poate fi mai frumos decat drumul ce si-l croiesc unul catre celalalt?!

Exista oameni-poezie. Cunosc cel putin unul. Poate e chiar singurul, fiindca altul nu-mi vine deloc in minte acum. Ion Iancut, pre numele lui pamantean.

L-am intalnit pentru a doua oara acum doua zile. Intr-o dupa-amiaza ploioasa de final de aprilie. A aparut ca de niciunde, cu sete de bere si de vorbe. Mai ales de vorbe. Pana la urma, vorbele au prins a se rostogoli fara stavila intre ceasca de cafea si paharul de vin alb.

Cateva zeci de minute decupate parca dintr-o veche pelicula ruseasca. Bonomul chip al lui Iancut blajin incadrat de pletele jilave; franturi de aduceri-aminte din copilaria petrecuta in Moldova, in deznadajduitele vremuri ale decaderii chiabure – “Doamne, ia-mi mie mintile, nu lui Miron, ca el are copii de crescut!”, strigase candva bunica lui, in timp ce privirile lui Miron erau plecate departe, in zarile despuiate si ele de orice speranta; crampeie recitate cu avantul cel mai sincer si simtirea cea mai adanca din Ezra Pound, Arthur Rimbaud sau mult-iubitul sau prieten raposat, Mihai Ursachi; imaginea sutelor de pasteluri care ii impanzesc casa; promisiunea facuta sotiei ca, de acum, gata cu munca neostoita, e timpul vacantelor in afara; amintirea lui Istudor, poate fiinta cea mai blanda pe care am intalnit-o in ultimii 32 de ani: “prietenul meu frumos”, rosteste simplu si fara nici o emfaza Iancut, scrutand cu durere podeaua de lemn – “au plecat toti prietenii nostri”, ingana el, si, prin mintea mea, trece o scena similara din “If I Had A Million”, numai fiindca urmarisem a doua jumatate din el, total intamplator, chiar cu o seara inainte; un tablou vechi, in care Iancut se numara printre 7 magnifici ce coborau la pas Dealul Mitropoliei, atragand atentia unei enoriase, pe care popa, taind trandafirii din gradina, o mustrase mucalit: “Nu te mai uita asa, enoriaso, ca ramai gravida!”; evocari despre Rahmaninov, Mozart si Brahms, cel din urma multora cunoscut numai datorita „Casablancai”; si despre un vernisaj cu Fanus Neagu, fostul meu profesor Razvan Theodorescu si, mai ales, Gheorghe Dinica, cel care rezistase in sala de expozitii pana la ziua, cand, privind pe geam, exclama: „Au iesit zorile!”.

Pe Iancut il poti asculta la nesfarsit si nu exagerez deloc cand spun asta. La nesfarsit, fara sa obosesti de greutatea glasului, care uneori tuna si despica ploaia de dincolo de balconul deschis, alteori curge ca un rau molcom si scazut, fara sa prinzi a casca de plictiseala istorisirilor fara capat si fara final, ce continua sa se petreaca in acel timp al lor tainic, magic si sfant. Cu greu m-am desprins si am coborat in strada.

Bulevardul Dacia era intr-unul dintre momentele sale cele mai frumoase sau cel putin asa l-am simtit eu, in atmosfera aceea racoroasa si proaspata. M-am oprit la floraria din apropierea casei, de unde am plecat purtand cu euforie in brate o gardenie. Se inserase deja, dar, lucru straniu, inca era imprejur atata lumina…

Daca, in vremurile trecute, romanul se mandrea nevoie-mare ca e frate cu codrul, acum si mai abitir se mandreste, de data asta cu sora-sa, pre numele ei, lenea. Dintre miile de dovezi in acest sens, amintesc numai doua, fiindca le am proaspete in minte si fiindca nu dispun de mai mult timp.

Am citit ieri noapte un articol despre o adolescenta, care, suferind de o afectiune neobisnuita, manifesta intoleranta alimentara grava, astfel ca, in ultimii 5 ani, a consumat cu precadere cartofi prajiti si branza, foarte rar cartofi fierti si paste simple. Ideea articolului era ca ar fi slabit nesanatos de mult si asta si transmitea titlul. Pozele prezentate nu prea se potriveau cu mesajul, dar, in fine, asta e o cu totul alta poveste. Ei bine, ce credeti ca au inteles aproape toti comentatorii articolului? Ca fata procedeaza asa fiindca e dusa cu pluta, iar parintii ei, si mai dusi, din moment ce o incurajeaza in acest sens. Unele muieri se gandeau chiar sa preia modelul, fiind convinse ca e vorba de vreo dieta-minune. In mod evident, lenea ii impiedicase sa parcurga mai mult decat titlul si imaginile, tragand concluzii pripite si aberant-ilare.

O a doua dovada proaspata se leaga de un utilizator de FB, care, proaspat insinuat in lista mea de asa-zisi “friends”, m-a abordat pe chat. Dupa un foarte scurt schimb de amabilitati preaconventionale, ma intreaba ce varsta am. Ii atrag atentia ca asta se vede limpede pe pagina mea, in sectiunea “About”. Dupa vreo doua zile, gasesc o alta intrebare pe chat: unde poate vedea ceea ce scriu, respectivul comitand si el ceva texte rimate. Siderare totala. In primul rand, cauzata de logica. Adica, din moment ce ai conchis ca scriu, inseamna ca ai vazut asta undeva, nu? Pai tot acolo trebuie sa cauti si restul, ma gandesc. In al doilea rand, si amanuntul asta apare la aceeasi sectiune “About”. Sau crezi ca am trecut acolo “Writer at…” asa cum fac unii de posteaza la misto ca ar lucra “la un ciorap” sau “la portofelul lu’ tati”?? Clar, nu asta e explicatia reala. Singura explicatie plauzibila e legata de faimoasa si preaiubita lene. Lene pana si in a citi un profil de FB, ce numara doar cateva randuri scrise razlet. Atunci, ce sa mai comentam ca ne e greu sa parcurgem un articol de 4-5 paragrafe?! Pffff… :3

Nu am nimic impotriva figurativului. Oricat de desuet ar aparea in anul in care ne aflam. Lucrul bine facut trebuie apreciat indiferent de circumstante. Dar, numai si numai daca este bine facut.

Deunazi, am dat aici, pe fb, peste un tablou. Ceva ce se doreste a fi un portret compozitional cu maini – tema de scoala studiata prin anul 3 de liceu. In cazul de fata, avem o sotie foarte mandra de realizarile partenerului; si, in consecinta, ii posteaza lucrarile ori de cate ori se iveste prilejul. Care sot, din nefericire, nu se limiteaza la un hobby nevinovat, ci se incapataneaza sa se erijeze in artist de meserie.

Desigur, daca doamna ar fi critic de arta in adevaratul sens al cuvantului, ar avea o cu totul alta pozitie. Daca iti exerciti functia de politist si descoperi ca fiul tau e un delincvent, legea deontologiei iti cere sa-ti denunti copilul, nu sa-l acoperi sau, mai grav, sa-l incurajezi. Sentimentalismele acolo unde nu e cazul, in mod cert, nu fac bine nimanui.

In contextul dat, pot afirma cu toata linistea ca avem de-a face cu un cuplu clasic de impostori. Pregatire precara, viziune ingusta, dublate de o oarecare doza de suficienta. Armonioasa pereche!

Revenind la postarea tabloului cu pricina (devenit fotografie de profil), Muri (Vasile Muresan-Murivale) a replicat ca ochii nu apartin nicidecum doamnei Pasculescu, iar chipul pare facut din cauciuc. “Portret spiritualizat”, a venit, neintarziat, reactia. Natanga defensiva! Macar daca ar fi stapanit proprietatea termenului “spiritualizat”, fiindca, in situatia data, acesta nu prea are sens…

Insa, chiar mai de cauciuc decat fata sunt mainile. Arata, nici mai mult, nici mai putin, decat ca doua manusi de lucru. Flasce si grosolane. Nici cea mai vaga impresie de constructie a formei, a volumului. O bajbaiala demna de un scolar nesigur, tocmai pentru ca e slab pregatit.

Si ma intreb, a mia oara, ce fel de scoala au absolvit acesti oameni?! Un critic lipsit de putinta de a deosebi intre o lucrare de arta reala si o jalnica tentativa… Un pictor care nu detine taman notiunile de baza intr-ale tehnicii desenului… De cromatica ce sa mai adaug?! Totala lipsa de inspiratie! Carnatia e fada, la fel tricoul, la fel catelul. Bleu si cafeniu – denumirile “academice” chiar nu-si gasesc locul aici.

Am avut un deja vu, din vremea copilariei, pe cand inca mai credeam ca vasul de lut asezat pe catedra la orele de desen trebuie sa ramana si pe coala de hartie tot maro-cacaniu, fiindca asa e corect. Dar, la 14 ani tot aflasem ca nu doar apa circula in natura, ci si culoarea pe hartie. A fost o adevarata revelatie, eram atat de surpinsa si fascinata de idee, incat culorile erau intr-o continua si efervescenta explozie in picturicile mele din perioada de 6 luni in care m-am pregatit de admiterea la “Tonitza”.

In concluzie, personajul ca atare, modul in care se preface a sustine patrupedul, totul e butaforie incredibil de stangace redata. Un manechin de plastic si un catel de carpa. Doua jucarii defecte, care merg mana-n mana pe simeze si pe internet.

Am vazut intamplator afisul filmului la „Studio”, trecand prin Romana. Si mi-a atras atentia. A doua oara cand am fost in zona, cinematograful intrase in renovare. Si era deja prea tarziu sa-l mai vad in oras. Am citit pe internet 2-3 fraze despre pelicula. Si am retinut cativa termeni, precum „cel mai sadic”, „plin de tente sexuale” si alte aprecieri nu tocmai magulitoare, legate de motivul cliseistic al gemenilor monozigoti s.a.m.d. Se aducea in discutie, tot ca si contraargument, faptul ca taciturnul chip al personajului principal e filmat din unghiuri inaccesibile pentru a-i ghici expresia, tocmai in momentele-cheie ale povestii; dar ca, oricum, in mod cert, ar fi fost egal impasibila in absolut toate scenele. Singurul aspect comentat la modul pozitiv a fost cel legat de picturalitatea extraordinara a imaginilor. Dar, ca orice om cu judecata proprie si personalitate suficienta, azi am cautat link-ul filmului in afara oricaror prejudecati; usor pregatita, totusi, sa ma ingretosez pe alocuri. Mai ales ca veneam cu experienta vizionarii la cinema a „Parfumului”, ca sa nu mai zic de seria „Hannibal” (la filme ma refer si, indeosebi, la faimoasa scena a cinei bazate pe un fel special de friptura).

Acum, ca am urmarit filmul, iata si concluziile: Carlos este cel mai fermecator canibal de la Hannibal Lecter incoace. Si nu e mereu „poker-faced”. De vreo doua ori chiar zambeste. Iar in final, pare ca nici nu mai are chip, ci numai durere. Absolut nimic sadic la modul concret, doar la modul ideatic. Si cu atat mai putin vreo alunecare pe panta sexualitatii. Filmul asta e mai mult poezie si culoare. Simbolism. E ceea ce numesc, indeobste, o pelicula de arta. Neasteptat de multa subtilitate si delicatete. Nimic nu este trambitat aici, zbierat din toti rarunchii; nici iubirea, nici suferinta. Conflictele se afla in interior si raman acolo, acolo e adevaratul front de lupta. Si sunt cu atat mai puternice si mai marcante. Le simti forta infinit mai dur. Starile declarative la modul agresiv au, se stie, neplacutul efect de a anula trairea. Ceea ce supravietuieste e numai senzatia de ventrilocitate. Intregul film pare o panza uriasa. Efecte de contre-jour, sfumatto, reminiscente deloc vagi din vechea scoala de pictura spaniola, scene de interior vazute prin ochii lui Vermeer – de altfel, chipul atemporal al Ninei pare, adesea, desprins din vremea Renasterii flamande; atat de mult incat, in lumina semineului aprins, incerci sa distingi, atarnandu-i de lobul urechii, faimosul cercel cu perla. Un film compus aproape in intregime din senzatii, intentii abia ghicite, care fluidizeaza si liricizeaza discursul epic, dialogul minimalizat lasandu-l sa curga mai mult de la sine. Un Film. Si inca unul, care nu reclama nici macar bulina de +12, darmite pe aceea de +18.