Skip navigation

A fost odată o fetiţă pe nume Wendy. Avea numai 8 ani, atunci când l-a văzut pentru prima dată la TV pe Peter Pan cântând şi dansând. Şi astfel, s-a îndrăgostit pe loc, până peste urechi, întâia oară în viaţa ei. Peter Pan era magic, de o frumuseţe extraterestră. În ochii superbi, mari, de un negru umed şi adânc, Wendy îi citea sufletul: Peter era un copil ca şi ea.

Wendy a început să colecţioneze orice avea de-a face cu Peter al ei: poze şi articole din presă; postere, fotografii şi insigne de la librărie; chiar şi haine şi pantofi de la magazin.
Orice durere, fie ea interioară sau fizică, i se vindeca doar ascultându-i glasul. Obişnuia să doarmă cu o fotografie a lui sub pernă, pe care uneori o aşeza alături, de teamă să n-o boţească în timpul somnului. Se bucura de orice bucurie a lui, se înnegura la auzul oricărui necaz.
Wendy coresponda cu fani de-ai lui Peter Pan, de la care cumpăra textele melodiilor lui. O dată şi-a dorit mult de tot o carte despre Peter, dar nu şi-a permis s-o achiziţioneze şi a suferit în tăcere multă vreme. Ceva mai târziu, printr-o acţiune a unui fan-club din ţară, Wendy a reuşit să-i trimită lui Peter câteva rânduri scrise cu mâna ei, în care îi declara dragostea neţărmurită ce i-o purta, alături de o fotografie. Era nevoie, desigur, de o fotografie recentă, iar singura pe care fata o avea la îndemână era aceea de pe proaspăta ei diplomă de absolvire a gimnaziului. A dezlipit-o fără nici o strângere de inimă, desi mama cu siguranţă ar fi certat-o rău dacă ar fi aflat, apoi a pus-o în plic.
Wendy îi scria în fiecare seară lui Peter Pan. Pagini întregi pe care nu i le trimitea niciodată. Şi îi desena chipul mereu. Şi îi săruta buzele frumoase şi atât de dragi din fotografii, mai ales în dimineţile aniversărilor lui, când îi ura şoptit „la mulţi ani, dragostea mea!”
Peter a vizitat de două ori ţara lui Wendy, dar ea n-a putut fi prezentă la concerte şi a plâns tare mult. Era încă prea mică pentru a merge acolo singură, iar mama şi tata nu erau deloc genul care s-o însoţească într-o astfel de aventură. Tatăl si unchiul o tachinau adesea, făcând haz de sentimentele lui Wendy, iar ea se enerva rău de tot şi îl apăra cu toată forţa pe minunatul ei Peter.
Wendy era măricică de-acuma, avea 11-12 ani şi ardea de nerăbdare cu gândul la ziua când avea să-l cunoască pe Peter, apoi să se mărite cu el şi să-i facă în jur de zece copii. Pentru că el, copilul, îşi dorea nespus să aibă copii. Şi pentru că ea, copila, îşi dorea la rândul ei absolut orice şi-ar fi dorit el. Aşa se face că fata a fost geloasă tare pe toate iubitele lui Peter Pan, dar pe copiii lui i-a îndrăgit încă dinainte de a se naşte. Se simţea oricând pregătită să-i crească pe aceştia alături de tatăl lor.

Wendy a noastră a fost devastată de două descoperiri: când a aflat că America dragului ei Peter nu se afla tot în Europa, precum România ei, ci tocmai peste un ocean uriaş, deci îngrozitor de departe; şi când a realizat că îl depăşise în înălţime pe acesta cu doi centimetri. Cam această ultimă tragică descoperire a adus şi finalul poveştii de iubire a lui Wendy.
De acuma, Wendy crescuse. Prea mult ca să mai poată fi capabilă să întârzie în lumea basmului şi a jocului. Aşa că s-a îndepărtat de lumea cea vrăjită până la uitare.

Într-o zi, după mulţi ani, Wendy a noastră a aflat ceva cumplit, care i-a zguduit memoria şi totodată sufletul, cu toate vechile şi nevinovatele amintiri. Peter Pan nu mai avea să cânte şi să danseze vreodată pe aleile miraculoasei grădini Kensington, ci doar pe un tărâm fermecat de Nicăieri, undeva sus, sus de tot, unde nimeni nu mai putea să-l urmarească cu privirea ori să-l audă. Multe au murit atunci în Wendy, împreună cu micul vrăjitor Peter!

Acum e noapte târzie, iar Wendy stă în faţa unui monitor şi tastează încet, îşi scrie sfâşietoarea poveste, în timp ce de sub lentilele ochelarilor de protecţie i se rostogolesc lacrimi rotunde, grele, tăcute. E numai vina ei că a crescut prea repede, încât bietul Peter Pan n-a putut ţine pasul cu ea, rămânând pe vecie copil. Wendy a crescut mare, tot mai mare şi l-a uitat pe micul ei Peter, l-a părăsit în singurătate pe insuliţa lui de Nicăieri.
Peter Pan n-a murit, l-a ucis cândva Wendy în inima ei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: