Skip navigation

Povestea bunicii luase sfârşit. Cei mici adormiseră rând pe rând, deşi toţi îşi doreau nespus să afle, în fine, ce s-a întâmplat cu micul bonsai rătăcit, după ce fusese smuls cu furie din vasul lui de un vânt năprasnic şi depus, ca ofrandă, la picioarele pădurii. Lumina fusese stinsă, iar paşii bunicii sunau mărunt şi moale dincolo de odaia copiilor.

Numai el ascultase cu încântare întreaga poveste, a nu ştiu câta oară, cu braţele lui micuţe chircite în jurul trupului încordat, cu răsuflarea tăiată. Din ghiveciul plin cu pământ, încerca să-şi înalţe rămuricile din vârf, să-şi umple fiinţa lui pitică de aroma învăluitoare de brad. Era acolo… Nu-l putea vedea, dar îi simţea prezenţa şi parfumul. Aceeaşi mireasmă trebuia să fi avut şi bradul din povestea bunicii… Şi cât l-a aşteptat! Niciodată n-a aşteptat cineva bradul de Crăciun ca acel mic bonsai. Şi nimeni nu l-a mai întâmpinat vreodată cu atâta bucurie. Au prins a-i străluci toate braţele plăpânde şi verzi şi, pentru întâia dată, deşi un singur moment, a uitat că are rădăcini. Şi în locul acestora, a avut aproape certitudinea că i-au crescut aripi.

Habar n-avea bietul bonsai că prietenul lui cel mare îşi trăia ultimele clipe fericite ale vieţii. Cum să-şi închipuie una ca asta, când nu de mult auzise clinchet de clopoţei, de globuleţe ciocnite, fâşâit de ghirlande?! Iar bradul, în naivitatea lui, îi povestise cu mândrie despre cum fusese împodobit de toţi ai casei, despre cât de colorat şi de strălucitor era. Chiar îi descrisese, cu lux de amănunte, fiecare ornament de pe crengile sale. De bună seamă că îl aştepta un viitor foarte luminos, o viaţă plină de glorie şi de onoruri…

Bonsaiul, care se născuse fără lumina ochilor, nu avea deloc habar cum arată un pom de Crăciun. Verde, alb, roşu, globuri, beteală, pentru el erau lucruri greu de închipuit, cu atât mai mult cu cât nici o rudă a sa nu cunoscuse vreodată o asemenea cinste. Dar în adâncul sufletului, copăcelul nutrea speranţa de a-şi câştiga şi el, într-o bună zi, dreptul de a fi strălucitor şi admirat, deşi nu ştia prea bine ce însemna asta şi nici ce trebuia să facă pentru a-şi împlini visul.

Acum, inima lui pitică fusese tulburată de soarta bonsaiului din poveste. Vântul îl smulsese de la locul său şi îl lăsase într-o pădure, dar nu orice fel de pădure, ci una de brazi, adică – gândea pomişorul – una de pomi de Crăciun. Mireasma de brad îl trezise, piciul ridicându-se din locul în care zăcea şi pornind pe aleile pădurii. A încercat el zadarnic să se împrietenească cu locuitorii cei falnici dimprejur, căci nimeni nu-l lua în seamă; ba, unii mai glumeţi îl luau peste picior, adică peste tulpiniţa pipernicită. În acea noapte, micul urgisit a adormit plângând cu sughiţuri. Dar zâna cea bună a bonsailor l-a auzit cum plângea şi, când au venit zorii, pomişorul rătăcit a realizat cu mirare, că de atunci înainte, sufleţelul său de bonsai avea să locuiască într-un trup uriaş de brad.

În mintea micuţului încolţi o idee: dacă ar putea scăpa din vasul lui şi ar fugi într-o pădure şi s-ar ruga de zâna cea bună, oare n-ar deveni şi el un brad mare, apoi un pom frumos de Crăciun, iubit şi preţuit de oameni? Căci oare ce viitor l-ar putea aştepta pe un copăcel amărât şi umil?

Astfel gândind, micul bonsai îşi întinse cât putu de mult crenguţele şi-şi trase cu violenţă trupul în sus, apoi la stânga şi la dreapta, şi din nou în sus. În încercarea lui disperată şi-a rănit braţele verzui de marginile ghiveciului, pierzându-şi ochişorii orbi de frunze şi aproape că şi-a smuls rădăcinile.

Dar iată că veni dimineaţa. Pomişorul adormise frânt de oboseală. Soarele trimisese de mult razele să bată la geamul odăiţei. Dar pe bonsaiul orb îl trezi zarva iscată de copiii casei, care-l găsiseră în starea aceea jalnică. Auzi apoi glasul bunicii şi pe acela al tatălui, şi glasul mamei şi un altul mai domol – al bunicului. Îl durea întreg trupuşorul şi zăcea cu nasul în pământul din care atât de mult îşi dorise să se desprindă. Curând simţi atingerea moale a mâinilor bunicii şi, în scurt timp, suferinţele îi erau alinate.

În mod straniu, simţea că un anume ceva îi lipsea, ceva nu era la locul lui. Oare ce?! Parfumul bradului, desigur – îşi aminti bonsaiul. Şi începu să-şi strige încet, şoptit, prietenul. Auzi întâi un suspin şi nu mică îi fu mirarea când bradul, cu voce stinsă, îi relată pe scurt felul în care fusese despuiat de podoabele strălucitoare, culcat la pământ şi legat fedeleş. După cele auzite de la stăpânii casei, avea să fie trimis într-o magazie, jos în curte şi apoi, transformat în lemne de foc.

Iată pentru ce se luptase atât micul bonsai, pentru ce se rănise şi suferise jumătate din noapte, plus o dimineaţă: ca, într-o bună zi, să devină un mănunchi de surcele.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: