Skip navigation

Sufletul meu era atât de înalt

până la cer şi dincolo

ca o catedrală.

Amintirile – cruci

aşteptându- şi răstignitul.

Cine?

Un păianjen care tot alunecă

printre ochiuri de labirint,

palpită crud sub acul insectarului.

Spaimă de emoţii protocolare…

Am sugrumat atâtea

raze în timp

până când s-a închis lumina;

mi-am sugrumat cerul

cu ambele mâini

încleştate

şi sufletul s-a uscat puţin

câte puţin

s-a strâns, s-a făcut tare mic…

Cine să mai încapă în el?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: