Skip navigation

La prima vedere, ai putea fi tentat să arunci o etichetă: artă naivă. Cu nuanţă peiorativă sau nu, ar fi o abordare complet greşită. Să vedem şi de ce. Pictura naivă este privită îndeobşte ca o soră vitregă şi infirmă a marilor curente şi direcţii dezvoltate în arta plastică universală a ultimelor două secole. Sub această denumire se descrie fenomenul apariţiei la sfârşitul secolului al XIX-lea şi continuând în secolul al XX-lea a unor creaţii aparţinând unor individualităţi care nu au frecventat şcoli de artă, ci au ajuns să-şi constituie, pe cont propriu, atât viziunea, cât şi mijloacele de exprimare plastică. Aceşti artişti mai sunt încadraţi în diverse categorii, precum: „pictori populari”, „primitivi moderni”, „artă instinctuală”. Apărută pe fondul civilizației tehnologice, al exceselor uniformizatoare din producția industrială, arta naivă reprezintă în toate momentele sale o formă de afirmație a individualității. Artistul naiv are starea ideală de receptacol și de restituire a realului, lipsindu-i pentru aceasta instrumentele unei instrucții plastice.

E o stare de ingenuitate, o abandonare a oricărui eșafodaj artistic, istoric constituit, și captarea „adevărului prim”. Fabulosul acestei arte nu se suprapune celui din viziunea infantilă, unde zonele nedescoperite instaurează forme fantastice; în perimetrul artei naive se comunică o realitate care a trecut prin sensibilitatea artistului, păstrându-și farmecul și prospețimea. Spunem pictură naivă pentru că modul de interpretare nu respectă reguli. Nici măcar la nivel cromatic.

Viziunea artistică a Marianei Samoilă ne propune, însă, ceva diferit. Aici, ingenuitatea copilului ni se evocă prin mijlocirea instrumentelor plastice ale adultului trecut prin şcoală, educat în spiritul normelor tehnice şi estetice. Avem de-a face cu o evadare, nu cu o nevinovată şi dulce ignoranţă. Omul matur se revoltă şi îşi găseşte sprijin şi reper în copilul care nu l-a părăsit niciodată, care continuă să locuiască înlăuntrul său. Este un act de retragere în ludic, în vârsta inocenţei. Astfel, cele 8 pânze sunt executate cu judecata şi mâna adultului, şi numai trecute prin filtrul privirii copilului care a fost cândva şi care a supravieţuit în interiorul său ca într-o carcasă protectoare.

De la copil, artista împrumută sinceritatea dezarmantă, totală, naturaleţea, firescul. Pictatul nu mai este un exerciţiu care se joacă după reguli stricte, care presupune constrângeri. Şi totuşi, Mariana Samoilă poartă mereu cu sine cunoştinţele acumulate în anii de studiu, nu le neagă şi nu le trădează nici un moment. Fiindcă ea nu se doreşte a fi un om mare ce desenează ca un omuleţ, dar ca un om mare ce priveşte lumea prin ochii unui omuleţ. Este, dacă vreţi, o mică dedublare. De altfel, fiecare tablou expus este concentrat în jurul unei conotaţii autobiografice; este legat de un moment, o impresie, o trăire, o convingere din existenţa cotidiană a Marianei Samoilă.

Pictoriţa nu ne propune concepte intelectuale pretenţioase, nu ne plictiseşte cu veleităţi bombastice. Dimpotrivă. Totul este simplu ca în desenele pe asfalt ale copilăriei, deşi într-o manieră elaborată, desigur. Deci, nici o clipă, superfluu. Aceasta se vădeşte pornind chiar de la formatul şi dimensiunile identice ale pânzelor. Nici la nivel compoziţional, nu se complică. Avem de-a face cu verticale şi orizontale, cea mai simplă, dar nu simplistă, abordare din acest punct de vedere.

Uneori, poate intervine o senzaţie de încărcare la nivel vizual. Este foarte multă culoare, apar multe elemente decorative. De ce? Răspunsul extrem de pertinent ne parvine tot din partea autoarei: “Pune un copil să aleagă dintr-un morman de carioci colorate!”. Ar fi într-adevăr o probă dificilă de răbdare pentru adult şi o misiune imposibilă pentru cel mic.

Titlurile alese sunt mai mult decât grăitoare. Şi au acea îmbinare magică dintre grăuntele de umor bosumflat şi involuntar, pe de o parte, şi … de visare, impregnată de vraja basmelor, atât de specifică celor mici. “Oamenii mari sunt de căcat”, alături de chipul îmbufnat şi revoltat până la lacrimi al fetiţei din tablou, nu mai reclamă nici o explicaţie. “Prinţesa cu pantofi roşii” ne introduce într-un segment autobiografic clar, lucrarea făcând parte dintr-un proiect intitulat “Jurnalul copilăriei mele”. Drăgălaşul personaj întruchipează imaginea-portret pe care autoarea o avea pe vremea când ea însăşi era o fetiţă asupra ideii de prinţesă. Aceasta era musai să aibă părul extrem de bogat, înţesat de cârlionţi neapărat aurii, să fie o apariţie plină de graţie şi delicateţe şi… obligatoriu să poarte pantofi roşii din lac. Viziune, pe care, în mod parţial, puţin romantic, puţin desuet, artista încă o mai păstrează cu privire la imaginea, atitudinea şi comportamentul ce ar trebui să caracterizeze o femeie.

Ajungem apoi la “Bicu’ de Crăciun”, “Bebicu’” fiind porecla prin care îşi alintă nepoţica de soră. Aici avem adevărata măsură a dragostei şi duioşiei pe care pictoriţa o poartă Copilului. Imaginea fantomatică şi plină de iubire a copilului dorit şi visat răzbate cu multă pregnanţă din seria celor trei “Landouri”, cărora li se alătură “Pătuţul”. Fiecare “Landou” are o culoare-simbol. Roşul dragostei, în cazul viitorului copil, pe care Mariana Samoilă şi-l doreşte nespus. Violet regal, în onoarea nepoţelului ce va veni în curând pe lume. Şi alb, pentru copilul-înger, sintagmă ce pluteşte într-o arie duală: să fie oare vorba de copilul ideal, de ideea de copil sau de sufletul copilului mort?

Mariana Samoilă se simte atrasă şi oarecum înrudită cu viziunea operei tinerei artiste Anne-Julie Aubry. Abordarea plastică este total diferită însă. Mijloacele vizuale la care recurge Aubry o apropie foarte mult de lumea imaginată şi ţesută în jurul celebrului brand dedicat adolescentelor din întreaga lume, “Emily The Strange”. Fetiţa de 13 ani, cu tenul palid şi părul întunecat, cu tunsoarea ei în stil asiatic, singuratică şi uşor sumbră, ducând cu gândul la generaţia de puberi emo ai zilelor noastre sau, ceva mai departe în timp, la micuţa Wednesday Addams, aminteşte în egală măsură de desenele tip animé. La Mariana Samoilă, o pârghie sigură o reprezintă ilustraţia de carte autohtonă din publicaţiile pentru copii, aşa cum mi-o amintesc din multe cărticele de colorat, unele incluzând povestioare şi poezii, care îmi erau atât de familiare în urmă cu 20-25 de ani.

Chiar dacă în iureşul de forme şi culori pătrunde ca un val răcoros o oarecare doză de melancolie, lucrările Marianei Samoilă îşi impun, fără drept de tăgadă, bucuria şi prospeţimea care numai într-un surâs de copil pot pe de-a-ntregul să încapă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: