Skip navigation

Prima oară când l-am văzut atât de aproape de mine, am simţit un puternic impuls de a-l atinge. Incandescent. Îndărătnic, apăsa cu toată forţa lui oarbă pe creştetele arse ale copacilor. Ştiam că odată fusese mai înalt, foarte înalt şi uşor şi limpede. Da, cu siguranţă, cândva fusese de un albastru răcoros şi blând. Poate că îl văzusem şi eu pe vremea aceea şi poate că îmi dorisem, nu o dată, să-l fi putut ajunge. Nu ştiam însă dacă îl văzusem cu adevărat sau dacă mi se povestise despre el. Chiar şi dorinţa de a-l atinge poate fusese a altuia şi eu doar mi-o însuşisem.

Acum îl puteam atinge oricând, dar curiozitatea mă părăsise. Acum mi-era teamă… Cerul părea un grăsan mohorât, leneş, greoi. Se încingea tot mai tare şi era, din zi in zi, tot mai ameninţător. De multe ori îl vedeam prăbuşindu-se peste noi, oamenii, peste casele noastre cu zidurile arse, peste fostele grădini, acum grămezi informe de buruieni pârjolite. Şi în urmă, rămânea doar scrumul…

Era încă moale, dar în curând avea să se pietrifice şi să ne îngroape pe toţi, de vii, sub lespezile sale uriaşe, încinse de căldură. Unii ieşeau pe străzi înarmaţi cu briceaguri şi înfigeau lamele de oţel în burta cerului. Sperau ca astfel monstruozitatea aceea să se desumfle ca o băşică. Alţii îşi ascuţeau lamele topoarelor, să poată sparge cerul de piatră. Toate astea, privite de departe, poate m-ar fi făcut să zâmbesc. Dar eu eram acolo, aproape, şi arşiţa îmi carbonizase zâmbetul. Într-adevar, oamenii erau ridicoli. Dar ridicolul este menit să provoace plânsul amar mai adesea decât râsul. Şi eu plângeam. Plângeam tăcut, fără lacrimi, în mine însămi. Ceilalţi aveau ochii stinşi, înroşiţi. Poate fiindcă plângeau prea mult sau poate tocmai fiindcă nici ei nu mai aveau lacrimi. Ce fericit e omul, care în nenorocirea lui, poate plânge cu lacrimi! Lacrimile limpezesc sufletul şi gândurile. Unii, culcându-se seara, sperau să nu mai revadă zorii, să fie striviţi în somn.

Într-o zi l-am cunoscut pe el. Singur ca şi mine, rătăcit printre masele acelea de oameni, care de fapt încetaseră de ceva vreme a mai fi oameni. Se uitau îndobitociţi la cerul care se aprindea tot mai tare, cu priviri dilatate de spaimă. Erau şi unii care se credeau Icari, îşi prindeau de spate aripi din hârtie colorată, se urcau apoi pe câte o înălţime şi, râzând şi bătând grotesc din palme, se înălţau în aer o clipă spre a cădea apoi definitiv pe pavajul înfierbântat. El nu-şi încerca briceagul, nici nu-şi ascuţea toporul, nici nu-şi confecţiona false aripi. Avea plete lungi, blonde şi ochi incredibil de adânci. Cânta mereu la chitară. Avea mâini fine, sensibile, nervoase, mâini superbe ca un fel de prelungire a corzilor. Olimpian, cânta mereu, cânta fără cuvinte. Pantaloni din piele, negri, bine mulaţi pe trup, cămăşi albe, largi şi o haină tot neagră, tot din piele, contrastând atât de frumos cu părul în culoarea mierii.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Cerul s-a împietrit cu totul. A început chiar să crape din loc în loc. Stăm îmbrăţişaţi strâns. Am nevoie să-l simt aproape de mine. Nu ne e teamă. Nu mai suntem singuri, nu mai suntem rătăciţi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: