Skip navigation

Am vazut intamplator afisul filmului la „Studio”, trecand prin Romana. Si mi-a atras atentia. A doua oara cand am fost in zona, cinematograful intrase in renovare. Si era deja prea tarziu sa-l mai vad in oras. Am citit pe internet 2-3 fraze despre pelicula. Si am retinut cativa termeni, precum „cel mai sadic”, „plin de tente sexuale” si alte aprecieri nu tocmai magulitoare, legate de motivul cliseistic al gemenilor monozigoti s.a.m.d. Se aducea in discutie, tot ca si contraargument, faptul ca taciturnul chip al personajului principal e filmat din unghiuri inaccesibile pentru a-i ghici expresia, tocmai in momentele-cheie ale povestii; dar ca, oricum, in mod cert, ar fi fost egal impasibila in absolut toate scenele. Singurul aspect comentat la modul pozitiv a fost cel legat de picturalitatea extraordinara a imaginilor. Dar, ca orice om cu judecata proprie si personalitate suficienta, azi am cautat link-ul filmului in afara oricaror prejudecati; usor pregatita, totusi, sa ma ingretosez pe alocuri. Mai ales ca veneam cu experienta vizionarii la cinema a „Parfumului”, ca sa nu mai zic de seria „Hannibal” (la filme ma refer si, indeosebi, la faimoasa scena a cinei bazate pe un fel special de friptura).

Acum, ca am urmarit filmul, iata si concluziile: Carlos este cel mai fermecator canibal de la Hannibal Lecter incoace. Si nu e mereu „poker-faced”. De vreo doua ori chiar zambeste. Iar in final, pare ca nici nu mai are chip, ci numai durere. Absolut nimic sadic la modul concret, doar la modul ideatic. Si cu atat mai putin vreo alunecare pe panta sexualitatii. Filmul asta e mai mult poezie si culoare. Simbolism. E ceea ce numesc, indeobste, o pelicula de arta. Neasteptat de multa subtilitate si delicatete. Nimic nu este trambitat aici, zbierat din toti rarunchii; nici iubirea, nici suferinta. Conflictele se afla in interior si raman acolo, acolo e adevaratul front de lupta. Si sunt cu atat mai puternice si mai marcante. Le simti forta infinit mai dur. Starile declarative la modul agresiv au, se stie, neplacutul efect de a anula trairea. Ceea ce supravietuieste e numai senzatia de ventrilocitate. Intregul film pare o panza uriasa. Efecte de contre-jour, sfumatto, reminiscente deloc vagi din vechea scoala de pictura spaniola, scene de interior vazute prin ochii lui Vermeer – de altfel, chipul atemporal al Ninei pare, adesea, desprins din vremea Renasterii flamande; atat de mult incat, in lumina semineului aprins, incerci sa distingi, atarnandu-i de lobul urechii, faimosul cercel cu perla. Un film compus aproape in intregime din senzatii, intentii abia ghicite, care fluidizeaza si liricizeaza discursul epic, dialogul minimalizat lasandu-l sa curga mai mult de la sine. Un Film. Si inca unul, care nu reclama nici macar bulina de +12, darmite pe aceea de +18.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: