Skip navigation

Imi spuneau nu demult doua persoane ca e lipsit de sens pana la ridicol sa plangi urmarind un film. Ca e doar fictiune. Cum sa plangi din cauza unei plasmuiri regizorale?! Am ales atunci sa nu replic nimic. Nu din teama de a parea naiva sau caraghioasa, de aspectul asta am luat distanta de foarte multa vreme. Dar eram constienta ca nu m-ar fi putut intelege. Vorbeam limbi complet diferite.

In noaptea asta am vazut un film. Nu l-am prins chiar de la inceput, dar de la prima scena am avut un sentiment bun cu privire la el. Da, in general, sufar de o oarecare doza de intuitie. Pe masura ce urmaream povestea, descopeream detalii (mai mari sau mai marunte) legate de existenta mea din ultimii ani. Pana cand mi-a devenit clar ca personajul din prim-plan avea sa concretizeze ceea ce am planuit si eu, la un moment dat, intr-un context asemanator. Spre final, fictiunea a devenit atat de reala si de familiara mie, incat si acum, dupa ce s-au scurs genericul si alte (zeci de) minute bune, inca respir cu dificultate din cauza lacrimilor, ce mi s-au ingramadit pana in epigastru. Mai ales ca inca e foarte posibil sa fiu pusa in situatia de a aplica acea metoda asemanatoare, scheletul contextului a ramas neschimbat.

E dificil pana la insuportabil sa te privesti intr-o astfel de oglinda. Si imposibil sa-ti retii lacrimile. Dar emotia nu este slabiciune, este doar un semn ca rezida in tine ceva cat de cat uman. E aproape mandrie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: