Skip navigation

Nu am nimic impotriva figurativului. Oricat de desuet ar aparea in anul in care ne aflam. Lucrul bine facut trebuie apreciat indiferent de circumstante. Dar, numai si numai daca este bine facut.

Deunazi, am dat aici, pe fb, peste un tablou. Ceva ce se doreste a fi un portret compozitional cu maini – tema de scoala studiata prin anul 3 de liceu. In cazul de fata, avem o sotie foarte mandra de realizarile partenerului; si, in consecinta, ii posteaza lucrarile ori de cate ori se iveste prilejul. Care sot, din nefericire, nu se limiteaza la un hobby nevinovat, ci se incapataneaza sa se erijeze in artist de meserie.

Desigur, daca doamna ar fi critic de arta in adevaratul sens al cuvantului, ar avea o cu totul alta pozitie. Daca iti exerciti functia de politist si descoperi ca fiul tau e un delincvent, legea deontologiei iti cere sa-ti denunti copilul, nu sa-l acoperi sau, mai grav, sa-l incurajezi. Sentimentalismele acolo unde nu e cazul, in mod cert, nu fac bine nimanui.

In contextul dat, pot afirma cu toata linistea ca avem de-a face cu un cuplu clasic de impostori. Pregatire precara, viziune ingusta, dublate de o oarecare doza de suficienta. Armonioasa pereche!

Revenind la postarea tabloului cu pricina (devenit fotografie de profil), Muri (Vasile Muresan-Murivale) a replicat ca ochii nu apartin nicidecum doamnei Pasculescu, iar chipul pare facut din cauciuc. “Portret spiritualizat”, a venit, neintarziat, reactia. Natanga defensiva! Macar daca ar fi stapanit proprietatea termenului “spiritualizat”, fiindca, in situatia data, acesta nu prea are sens…

Insa, chiar mai de cauciuc decat fata sunt mainile. Arata, nici mai mult, nici mai putin, decat ca doua manusi de lucru. Flasce si grosolane. Nici cea mai vaga impresie de constructie a formei, a volumului. O bajbaiala demna de un scolar nesigur, tocmai pentru ca e slab pregatit.

Si ma intreb, a mia oara, ce fel de scoala au absolvit acesti oameni?! Un critic lipsit de putinta de a deosebi intre o lucrare de arta reala si o jalnica tentativa… Un pictor care nu detine taman notiunile de baza intr-ale tehnicii desenului… De cromatica ce sa mai adaug?! Totala lipsa de inspiratie! Carnatia e fada, la fel tricoul, la fel catelul. Bleu si cafeniu – denumirile “academice” chiar nu-si gasesc locul aici.

Am avut un deja vu, din vremea copilariei, pe cand inca mai credeam ca vasul de lut asezat pe catedra la orele de desen trebuie sa ramana si pe coala de hartie tot maro-cacaniu, fiindca asa e corect. Dar, la 14 ani tot aflasem ca nu doar apa circula in natura, ci si culoarea pe hartie. A fost o adevarata revelatie, eram atat de surpinsa si fascinata de idee, incat culorile erau intr-o continua si efervescenta explozie in picturicile mele din perioada de 6 luni in care m-am pregatit de admiterea la “Tonitza”.

In concluzie, personajul ca atare, modul in care se preface a sustine patrupedul, totul e butaforie incredibil de stangace redata. Un manechin de plastic si un catel de carpa. Doua jucarii defecte, care merg mana-n mana pe simeze si pe internet.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: