Skip navigation

Exista oameni-poezie. Cunosc cel putin unul. Poate e chiar singurul, fiindca altul nu-mi vine deloc in minte acum. Ion Iancut, pre numele lui pamantean.

L-am intalnit pentru a doua oara acum doua zile. Intr-o dupa-amiaza ploioasa de final de aprilie. A aparut ca de niciunde, cu sete de bere si de vorbe. Mai ales de vorbe. Pana la urma, vorbele au prins a se rostogoli fara stavila intre ceasca de cafea si paharul de vin alb.

Cateva zeci de minute decupate parca dintr-o veche pelicula ruseasca. Bonomul chip al lui Iancut blajin incadrat de pletele jilave; franturi de aduceri-aminte din copilaria petrecuta in Moldova, in deznadajduitele vremuri ale decaderii chiabure – “Doamne, ia-mi mie mintile, nu lui Miron, ca el are copii de crescut!”, strigase candva bunica lui, in timp ce privirile lui Miron erau plecate departe, in zarile despuiate si ele de orice speranta; crampeie recitate cu avantul cel mai sincer si simtirea cea mai adanca din Ezra Pound, Arthur Rimbaud sau mult-iubitul sau prieten raposat, Mihai Ursachi; imaginea sutelor de pasteluri care ii impanzesc casa; promisiunea facuta sotiei ca, de acum, gata cu munca neostoita, e timpul vacantelor in afara; amintirea lui Istudor, poate fiinta cea mai blanda pe care am intalnit-o in ultimii 32 de ani: “prietenul meu frumos”, rosteste simplu si fara nici o emfaza Iancut, scrutand cu durere podeaua de lemn – “au plecat toti prietenii nostri”, ingana el, si, prin mintea mea, trece o scena similara din “If I Had A Million”, numai fiindca urmarisem a doua jumatate din el, total intamplator, chiar cu o seara inainte; un tablou vechi, in care Iancut se numara printre 7 magnifici ce coborau la pas Dealul Mitropoliei, atragand atentia unei enoriase, pe care popa, taind trandafirii din gradina, o mustrase mucalit: “Nu te mai uita asa, enoriaso, ca ramai gravida!”; evocari despre Rahmaninov, Mozart si Brahms, cel din urma multora cunoscut numai datorita „Casablancai”; si despre un vernisaj cu Fanus Neagu, fostul meu profesor Razvan Theodorescu si, mai ales, Gheorghe Dinica, cel care rezistase in sala de expozitii pana la ziua, cand, privind pe geam, exclama: „Au iesit zorile!”.

Pe Iancut il poti asculta la nesfarsit si nu exagerez deloc cand spun asta. La nesfarsit, fara sa obosesti de greutatea glasului, care uneori tuna si despica ploaia de dincolo de balconul deschis, alteori curge ca un rau molcom si scazut, fara sa prinzi a casca de plictiseala istorisirilor fara capat si fara final, ce continua sa se petreaca in acel timp al lor tainic, magic si sfant. Cu greu m-am desprins si am coborat in strada.

Bulevardul Dacia era intr-unul dintre momentele sale cele mai frumoase sau cel putin asa l-am simtit eu, in atmosfera aceea racoroasa si proaspata. M-am oprit la floraria din apropierea casei, de unde am plecat purtand cu euforie in brate o gardenie. Se inserase deja, dar, lucru straniu, inca era imprejur atata lumina…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: