Skip navigation

Category Archives: Articole

Daca, in vremurile trecute, romanul se mandrea nevoie-mare ca e frate cu codrul, acum si mai abitir se mandreste, de data asta cu sora-sa, pre numele ei, lenea. Dintre miile de dovezi in acest sens, amintesc numai doua, fiindca le am proaspete in minte si fiindca nu dispun de mai mult timp.

Am citit ieri noapte un articol despre o adolescenta, care, suferind de o afectiune neobisnuita, manifesta intoleranta alimentara grava, astfel ca, in ultimii 5 ani, a consumat cu precadere cartofi prajiti si branza, foarte rar cartofi fierti si paste simple. Ideea articolului era ca ar fi slabit nesanatos de mult si asta si transmitea titlul. Pozele prezentate nu prea se potriveau cu mesajul, dar, in fine, asta e o cu totul alta poveste. Ei bine, ce credeti ca au inteles aproape toti comentatorii articolului? Ca fata procedeaza asa fiindca e dusa cu pluta, iar parintii ei, si mai dusi, din moment ce o incurajeaza in acest sens. Unele muieri se gandeau chiar sa preia modelul, fiind convinse ca e vorba de vreo dieta-minune. In mod evident, lenea ii impiedicase sa parcurga mai mult decat titlul si imaginile, tragand concluzii pripite si aberant-ilare.

O a doua dovada proaspata se leaga de un utilizator de FB, care, proaspat insinuat in lista mea de asa-zisi “friends”, m-a abordat pe chat. Dupa un foarte scurt schimb de amabilitati preaconventionale, ma intreaba ce varsta am. Ii atrag atentia ca asta se vede limpede pe pagina mea, in sectiunea “About”. Dupa vreo doua zile, gasesc o alta intrebare pe chat: unde poate vedea ceea ce scriu, respectivul comitand si el ceva texte rimate. Siderare totala. In primul rand, cauzata de logica. Adica, din moment ce ai conchis ca scriu, inseamna ca ai vazut asta undeva, nu? Pai tot acolo trebuie sa cauti si restul, ma gandesc. In al doilea rand, si amanuntul asta apare la aceeasi sectiune “About”. Sau crezi ca am trecut acolo “Writer at…” asa cum fac unii de posteaza la misto ca ar lucra “la un ciorap” sau “la portofelul lu’ tati”?? Clar, nu asta e explicatia reala. Singura explicatie plauzibila e legata de faimoasa si preaiubita lene. Lene pana si in a citi un profil de FB, ce numara doar cateva randuri scrise razlet. Atunci, ce sa mai comentam ca ne e greu sa parcurgem un articol de 4-5 paragrafe?! Pffff… :3

Am vazut intamplator afisul filmului la „Studio”, trecand prin Romana. Si mi-a atras atentia. A doua oara cand am fost in zona, cinematograful intrase in renovare. Si era deja prea tarziu sa-l mai vad in oras. Am citit pe internet 2-3 fraze despre pelicula. Si am retinut cativa termeni, precum „cel mai sadic”, „plin de tente sexuale” si alte aprecieri nu tocmai magulitoare, legate de motivul cliseistic al gemenilor monozigoti s.a.m.d. Se aducea in discutie, tot ca si contraargument, faptul ca taciturnul chip al personajului principal e filmat din unghiuri inaccesibile pentru a-i ghici expresia, tocmai in momentele-cheie ale povestii; dar ca, oricum, in mod cert, ar fi fost egal impasibila in absolut toate scenele. Singurul aspect comentat la modul pozitiv a fost cel legat de picturalitatea extraordinara a imaginilor. Dar, ca orice om cu judecata proprie si personalitate suficienta, azi am cautat link-ul filmului in afara oricaror prejudecati; usor pregatita, totusi, sa ma ingretosez pe alocuri. Mai ales ca veneam cu experienta vizionarii la cinema a „Parfumului”, ca sa nu mai zic de seria „Hannibal” (la filme ma refer si, indeosebi, la faimoasa scena a cinei bazate pe un fel special de friptura).

Acum, ca am urmarit filmul, iata si concluziile: Carlos este cel mai fermecator canibal de la Hannibal Lecter incoace. Si nu e mereu „poker-faced”. De vreo doua ori chiar zambeste. Iar in final, pare ca nici nu mai are chip, ci numai durere. Absolut nimic sadic la modul concret, doar la modul ideatic. Si cu atat mai putin vreo alunecare pe panta sexualitatii. Filmul asta e mai mult poezie si culoare. Simbolism. E ceea ce numesc, indeobste, o pelicula de arta. Neasteptat de multa subtilitate si delicatete. Nimic nu este trambitat aici, zbierat din toti rarunchii; nici iubirea, nici suferinta. Conflictele se afla in interior si raman acolo, acolo e adevaratul front de lupta. Si sunt cu atat mai puternice si mai marcante. Le simti forta infinit mai dur. Starile declarative la modul agresiv au, se stie, neplacutul efect de a anula trairea. Ceea ce supravietuieste e numai senzatia de ventrilocitate. Intregul film pare o panza uriasa. Efecte de contre-jour, sfumatto, reminiscente deloc vagi din vechea scoala de pictura spaniola, scene de interior vazute prin ochii lui Vermeer – de altfel, chipul atemporal al Ninei pare, adesea, desprins din vremea Renasterii flamande; atat de mult incat, in lumina semineului aprins, incerci sa distingi, atarnandu-i de lobul urechii, faimosul cercel cu perla. Un film compus aproape in intregime din senzatii, intentii abia ghicite, care fluidizeaza si liricizeaza discursul epic, dialogul minimalizat lasandu-l sa curga mai mult de la sine. Un Film. Si inca unul, care nu reclama nici macar bulina de +12, darmite pe aceea de +18.

Adineauri, am dat „dislike” unei pagini. Nimic neobisnuit.

 

Proprietara, figura publica, e cam singurul model made in Ro si devenit celebru in afara, care mi-a atras atentia. O gaseam interesanta, atipica; si chiar inteligenta. Probabil m-a pacalit cu chipul ei gen „girl-next-door”, marcat din plin de imperfectiuni; am o atractie deosebita, as spune, pentru anumite asa-zise defecte, tocmai fiindca stau mana-n mana cu ideea de naturalete. Acuma, de ce am mai presupus ca ar fi si inteligenta, chiar nu as putea spune. Nu afirm nici ca ar fi proasta, doar mediocra, previzibila, plictisitoare. Deci, la fel de rau. Si sustin asta strict pe baza postarilor ei.

Adica, oare sa n-aiba Manhattan-ul ala nimic mai de soi de prezentat curiosilor decat mic-dejunuri corecte, pe baza de fructe si alte chestii „light”? Nimic in afara unor intalniri la dejun sau plimbari cu diverse prietene, contexte din care, din pacate, nu rasar in fata ochilor vizitatorilor decat figurile zambitoare si tinutele protagonistelor?

Nu ma asteptam la cugetari filosofice din partea manechinului, clar nu, dar macar la niste lucruri succinte si sincere, emise, din cand in cand, de propriul creier. Nu neaparat ceva care sa dea pe spate cititorii si privitorii, dar o urma vaga acolo de traire si nu de simpla supravietuire.

In vreo 3-4 randuri, am dat peste recomandari. De DVD-uri si carti. M-am entuziasmat. Nu fiindca mi-ar fi fost de trebuinta. Nu citesc dupa recomandarile unuia sau ale altuia, treaba asta, pur si simplu, nu se face asa. Ca nu e vorba de un videoclip muzical la moda sau de un filmulet de 3 lei, gen comedie romantica, la care te holbezi cand simti nevoia sa pierzi vremea si sa-ti golesti mintea. Si m-am entuziasmat, precum ziceam. Si m-am entuziasmat degeaba. DVD-urile nu paraseau incinta fitness, aerobic et co. Iar cartile din umila biblioteca se intindeau, cel mult, pana la perimetrul design-ului interior; dupa ureche, desigur, asa, de „loisir”, ca daca intra in zona adevarata a problemei, persoana in cauza ar fi devenit lesne o domnita la mare ananghie, pe care nici faimosii cavaleri ai mesei rotunde nu s-ar fi descurcat s-o salveze.

In rest, tone de fotografii de la sedinte de „make-up”, pictoriale de moda si tot tacamul aferent. Macar sa fi fost insotite de 2-3 vorbe de oaresce duh, de un citat, nu stiu, ceva cat de cat inspirator, care sa invite omul sa mai revina pe pagina cu pricina si peste o luna sau 1 an.

Inca sunt surprinsa de atata banalitate, monotonie si platitudine, de parca as fi urmarit cum decurge viata unui robot, programat sa faca aceleasi si aceleasi lucruri pana cand incep sa-i scartaie incheieturile, in ciuda vaselinei cu care e uns temeinic si regulat, iar de tabla lui se prinde, inevitabil, rugina si un alt robot, sclipicios precum fuse si asta in vremurile lui bune, dar la fel de robotic, ii ia locul in scena.

Mda, nu ma gandisem initial la o continuare a notitei pe tema asta, dar nu pot si nu vreau sa ma abtin.

 

Am aruncat un ochi peste comentariile la adresa castigatoarei de anul acesta si le-am gasit, majoritar, exact asa cum mi le inchipuiam. Ca de obicei, suntem sabotatii editiei. Si, tot ca de obicei, il injuram pe ala de pe locul I, desi noi, tot cam ca de obicei, ne situam la ani-lumina de podium.

 

Recunosc, si pentru mine a fost o surpriza rezultatul final. Dar strict pe criterii de spectacol, fara deraieri de alt ordin. In semifinala, ma asteptam sa fie discriminata Austria, tocmai pe motive de „normalitate” din punct de vedere estetic. Si m-am bucurat cand am vazut ca nu se intampla deloc asa. Apoi, in finala, cand a inceput sa ploua cu punctaj mare peste new-yorkez-ul destul de proaspat transmutat prin vecini, m-am cam speriat. Deja incepuse sa aduca a concurs gen miss/mister. Pe urma, apele s-au mai linistit. Asta, pana cand totul a prins sa mearga in favoarea domnisoarei cu barba. Cu siguranta, o vedeam printre primii 4-5 clasati, poate chiar pe locul III. De aceea, rezultatul final mi s-a parut o exagerare. Vocea ei are calitati incontestabile, cantecul are text, are mesaj, linie melodica foarte buna, feeling, are de toate. N-a fost necesar ca solista sa faca tumbe pe scena, nici sa-i danseze in jur o duzina de balerini, nici macar de backing vocals n-a avut nevoie. Au fost doar ea si melodia ei. Si a fost de ajuns. Desi, admit ca am apreciat mai mult aparitiile care au inclus si ceva scenarita. M-au cucerit total si irevocabil olandezii, frumosii canepari. Apoi, suedeza, nemtoaicele (solista fiind de origine ucraineana, ceea ce a dat un alt curs lucrurilor), micuta ucraineanca, pustoaicele din Rusia si chiar si poloneza (cu un singur minus: alea de mimau spalatul rufelor la rau si prepararea untului, cu sanii revarsati ca niste pepeni, miscarile exagerat de unduioase, privirile si zambetele mult prea languroase, pareau mai degraba ca participa la un show erotic si se afla in pragul mimarii unui orgasm). Au fost si altii de mentionat, dar mai pe la jumatatea clasamentului meu imaginar: norvegianul, flautista din Slovenia, armeanul, englezoaica, fata din Spania si cea din Azerbaidjan.

 

Si acum, referitor la ecourile concursului, am dat peste comentariile de joasa speta ale unor umanoizi, pe care i-am surprins in spasmele si spumele unor crize din zona epilepsiei. „Ortodoxsi” (e un citat 😉 ), patrioti de inalt rang si mare cinste, care au tras tot felul de concluzii de mare inteligenta si adanca intelepciune, precum debitari despre Sodoma si Gomora, apocalipsa care ne pandeste dupa colt, masoneria care ne manipuleaza destinele si cate si mai cate. Si asta numai fiindca marele castigator este un partial travestit. Bine, nici eu nu sunt „vre-o” (continui cu citatele din ilustrii comentatori iubitori de religie crestina si glie stramoseasca, savuros denumiti de cineva drept „crestinopati” 🙂 ) fana a femeilor purtatoare de barba, dar atata timp cat barba aia nu sta pe fata mea, chiar nu vad de ce m-ar incomoda pe mine. Daca fata a ramas nostalgica dupa vremurile in care era baiat si a decis sa pastreze cate ceva care sa-i reaminteasca de origini, e strict treaba ei. Cu sau fara barba, a avut mai multa clasa si a etalat mai multa decenta si rafinament prin aparitia si tinuta ei decat Paula noastra, de exemplu, in rochia aia absolut oribila, ce statea sa-i pocneasca la cusaturi, copie ieftina dupa cea mai urata rochie purtata probabil vreodata de J Lo, ca sa nu mai amintesc de hidoasa incaltaminte, o alta copie mizerabila, de data aceasta, dupa o creatie Tom Ford.

 

Despre valoarea cantecului si a spectacolului in sine al romanilor nu ma mai pronunt, am facut-o deja si nu merita sa ma repet. Norocul nostru a venit din partea capsunarilor autohtoni din Spania, a strugurarilor din Italia, a spalatorilor de vase de prin Malta, a conationalilor lui Ovi de pe taram norvegian, precum si din partea surorii noastre mai mici si mai obidite de soarta de la Est. De prisos sa mai mentionez ca acel „12 puncte” primit, desi cu cele mai alese intentii, a fost de cea mai mare jena. Fara ajutoarele astea magice, Cosanzeana si Fat-Frumos ori se razboiau cu francezii pentru primul loc din coada, ori cucereau magna cum laudae locul 27 din cele 26 posibile. Sa fi vazut atunci „miracle”!

Mai scutiti-ma cu Selinga si Ovoidul vostru!

Noua participare a romanilor la vestitul eveniment e penibila de la A la Z.

1. Fiindca e ridicol ca un castigator de loc 3, un clasat in motul Europei, sa se prezinte la acelasi concurs cu ideea fixa ca, de fapt, merita premiul I. 2. Fiindca e stupid sa urci in avion cu surle si trambite, in timp ce te bazezi pe o reprezentatie subreda si mediocra, ce scartaie asurzitor din toate incheieturile. 3. Fiindca te vei face de cacaua cafelei fara lapte si vei sterge amintirea unui moment frumos si valabil, dand peste el cu mare ravna cu radiera esecului.

Lieber wenig!, zice neamtul si stie el ce spune. Dar nu, dom’le, romanul n-are limite, mai ales cand vine vorba de lipsa bunului-simt; are obrazul gros ca un cartof in coaja veche si e nesatul, nu recunoaste cand a capatat suficient, tot mai cere, tot mai vrea si ajunge ca broasca din fabula, care a halit pana n-a mai incaput pe unde se strecurase in camara. Dar sa nu uitam nici harul romanului eurovizionat de a se automatiriza, de a se vedea mereu nedreptatit si sabotat! Desigur, buna traditie a fost onorata si anul acesta.

Pe scurt, asa cum in prima seara de semifinala, printre merituosi a scapat si insipida, incolora, inodora din San Marino (la anu’ astept cu viu interes Andorra, Monaco, Liechtenstein, Luxemburg, Gibraltar, Vatican…), in cea de-a doua seara au scapat vreo 3-4, printre care si ai nostri, desigur, in detrimentul unora cu adevarat indreptatiti sa se califice. Pai ia ganditi-ta putin! Textul cantecelului e pulbere din cea mai fina: este compus din maxim 5 fraze, in timp ce mesajul e sublim, dar subtil pana la a lipsi cu desavarsire, iar melodia nu se inscrie defel in genul cantabil-memorabil. Gaselnita cu claviatura in forma de cerc e de tot rasu’-plansu’, mai ales ca diametrul cercului e mult prea mic, iar interventiile lui ovi la clapa, cel mult doua la numar, sunt foarte graitoare pentru inutilitatea acelui obiect suspendat (si, din pacate) identificat. Ingenunchierea Paulei e desueta precum bilele de naftalina din dulapul cu dantele ingalbenite al strabunicii, gestul galant al lui Ovi si imbratisarea falsa, fortata, venind sa intregeasca un spectacol al gustului indoielnic si al transpiratiei care a stat de surogat pentru ceea ce trebuia sa fie inspiratie. Bombastic, gol, ca o bula de sapun. Cat despre tinuta corpolentei maramuresence cu pometii stralucind de sanatate, ce sa mai zic? Parca scapase dintr-o casa de toleranta. Vulgar 101%!

Asa ca, avand in vedere ca sunt 26 de tari inscrise in faimosul concurs, ai nostri au toate sansele sa se califice glorios pe locul 27.

Ne-am cunoscut acum o saptamana si cateva ore. Dragoste la prima vedere. O petala zbarlita trist-caraghios, cateva picatele de noroi de pe asfaltul pe care zacea si amintirea picaturilor de ploaie din noaptea aceea. Un dus scurt, rece si inviorator, iar ea deja stralucea. Inca impartim aceeasi camera. Doar ca peste vremelnica mea musafira cele 7 zile au curs ca tot atatea decenii. Si pare acum atat de hotarata sa plece… Va ramane pe pervazul stang asa… ca un fel de umbra subtire.

Imi spuneau nu demult doua persoane ca e lipsit de sens pana la ridicol sa plangi urmarind un film. Ca e doar fictiune. Cum sa plangi din cauza unei plasmuiri regizorale?! Am ales atunci sa nu replic nimic. Nu din teama de a parea naiva sau caraghioasa, de aspectul asta am luat distanta de foarte multa vreme. Dar eram constienta ca nu m-ar fi putut intelege. Vorbeam limbi complet diferite.

In noaptea asta am vazut un film. Nu l-am prins chiar de la inceput, dar de la prima scena am avut un sentiment bun cu privire la el. Da, in general, sufar de o oarecare doza de intuitie. Pe masura ce urmaream povestea, descopeream detalii (mai mari sau mai marunte) legate de existenta mea din ultimii ani. Pana cand mi-a devenit clar ca personajul din prim-plan avea sa concretizeze ceea ce am planuit si eu, la un moment dat, intr-un context asemanator. Spre final, fictiunea a devenit atat de reala si de familiara mie, incat si acum, dupa ce s-au scurs genericul si alte (zeci de) minute bune, inca respir cu dificultate din cauza lacrimilor, ce mi s-au ingramadit pana in epigastru. Mai ales ca inca e foarte posibil sa fiu pusa in situatia de a aplica acea metoda asemanatoare, scheletul contextului a ramas neschimbat.

E dificil pana la insuportabil sa te privesti intr-o astfel de oglinda. Si imposibil sa-ti retii lacrimile. Dar emotia nu este slabiciune, este doar un semn ca rezida in tine ceva cat de cat uman. E aproape mandrie.

Conform zilei mele de nastere, pe 7 a fost baba mea. Si chiar pe aceea am ales-o. Pe undeva, fiindca aveam speranta ca se mai imbuneaza vremea. A fost si, in acelasi timp, n-a fost asa.

Am avut parte de o dimineata draguta

multumita ingerului meu pazitor, care a avut grija sa ma trezeasca din somn la limita, atat cat sa nu intarzii la job, dar si cat sa apuc sa-mi beau cescuta de cafea de 300 ml si sa reusesc sa nu ies pe poarta cu hainele pe dos.

A urmat o zi draguta,

fiindca lucrez iar pe un proiect dragut,

fiindca am avut parte de respondenti simpatici (desi, unii, cu totul involuntar, bietii de ei…),

fiindca am primit ceva dragut de la unul dintre oamenii cei mai draguti pe care i-am cunoscut in ultimii 31 de ani.

Iar seara a fost si ea la fel de draguta,

fiindca am topait prin baltoace si printr-un soi de semi-ploaie, …capul descoperit, gatul gol, …muzica buna in urechi pana la metrou si pe urma de la iesirea din metrou pana acasa,

fiindca am gasit o zambila si o orhidee dragut ambalate, parfumate, proaspete si abandonate in intuneric, umezeala si frig,

fiindca am primit un deliciu de cina, drept pentru care acum stau in pat tolanita peste masuta cu lap-ul mai ceva ca faimosul Garfield,

fiindca am vazut un film… nu, nu dragut, as fi mult prea superficiala sa-l numesc asa… sa zicem doar atat… un Film.

Si am avut o noapte draguta,

fiindca am primit o veste… nu draguta, nu… as putea-o numi vestea vietii mele… dintr-aia care, daca se adevereste, dupa aceea poti muri perfect linistit si impacat.

Sunt ultima fiinta de pe lumea asta care ar putea crede in superstitii. Treaba asta cu baba de martie e doar un joc… dragut. Dar in numere cred. Pentru ca asta nu e superstitie, e stiinta. Iar data de 7.III.2014 contine mai multe elemente magice, prea populare ca sa le mai discut, la fel ca si data nasterii mele, 25.XII., care, printr-un calcul reductionist elementar, devine echivalentul lui 7.III.

Si iata cum, printr-un nebanuit sotron al intamplarilor, am ajuns eu sa traiesc o zi cu adevarat Draguta, atat de Draguta ca n-am putut rezista sa n-o povestesc lumii intregi 🙂

Acum cateva zile am auzit prima oara de existenta unui alt fel de videochat decat acela cu care ne-am obisnuit in vremea din urma: o persoana (imi vine greu a numi „om” o bovina dezaxata si total ridicola) isi extrage placerea sexuala din privitul unei alte persoane care mananca; de fapt, ca sa fiu mai exacta, care infuleca si se indoapa pana la refuz. Si totusi, s-ar parea ca nu e cea mai stupida forma de voyeurism sexual. Eu am descoperit cel putin una si mai si: holbatul la cineva care isi sufla nasul 😐 Altfel, de ce ar mai simti unii nevoia sa-i fixeze pe altii aflati in exercitiul acestei umile functiuni fiziologice? Lunile de iarna trebuie ca le gasesc respectivii de-a dreptul… orgasmice ;))

…Mi-a trecut asa prin minte deunazi ca in CV-ul prea multor romani la sectiunea „limbi straine” ar putea lesne aparea limba materna, tronand nonsalant in motul listei; iar in dreptul ei – nivel incipient. Atat. A fost doar un gand 🙂