Skip navigation

Category Archives: Cronica de arta (plastica)

Nu am nimic impotriva figurativului. Oricat de desuet ar aparea in anul in care ne aflam. Lucrul bine facut trebuie apreciat indiferent de circumstante. Dar, numai si numai daca este bine facut.

Deunazi, am dat aici, pe fb, peste un tablou. Ceva ce se doreste a fi un portret compozitional cu maini – tema de scoala studiata prin anul 3 de liceu. In cazul de fata, avem o sotie foarte mandra de realizarile partenerului; si, in consecinta, ii posteaza lucrarile ori de cate ori se iveste prilejul. Care sot, din nefericire, nu se limiteaza la un hobby nevinovat, ci se incapataneaza sa se erijeze in artist de meserie.

Desigur, daca doamna ar fi critic de arta in adevaratul sens al cuvantului, ar avea o cu totul alta pozitie. Daca iti exerciti functia de politist si descoperi ca fiul tau e un delincvent, legea deontologiei iti cere sa-ti denunti copilul, nu sa-l acoperi sau, mai grav, sa-l incurajezi. Sentimentalismele acolo unde nu e cazul, in mod cert, nu fac bine nimanui.

In contextul dat, pot afirma cu toata linistea ca avem de-a face cu un cuplu clasic de impostori. Pregatire precara, viziune ingusta, dublate de o oarecare doza de suficienta. Armonioasa pereche!

Revenind la postarea tabloului cu pricina (devenit fotografie de profil), Muri (Vasile Muresan-Murivale) a replicat ca ochii nu apartin nicidecum doamnei Pasculescu, iar chipul pare facut din cauciuc. “Portret spiritualizat”, a venit, neintarziat, reactia. Natanga defensiva! Macar daca ar fi stapanit proprietatea termenului “spiritualizat”, fiindca, in situatia data, acesta nu prea are sens…

Insa, chiar mai de cauciuc decat fata sunt mainile. Arata, nici mai mult, nici mai putin, decat ca doua manusi de lucru. Flasce si grosolane. Nici cea mai vaga impresie de constructie a formei, a volumului. O bajbaiala demna de un scolar nesigur, tocmai pentru ca e slab pregatit.

Si ma intreb, a mia oara, ce fel de scoala au absolvit acesti oameni?! Un critic lipsit de putinta de a deosebi intre o lucrare de arta reala si o jalnica tentativa… Un pictor care nu detine taman notiunile de baza intr-ale tehnicii desenului… De cromatica ce sa mai adaug?! Totala lipsa de inspiratie! Carnatia e fada, la fel tricoul, la fel catelul. Bleu si cafeniu – denumirile “academice” chiar nu-si gasesc locul aici.

Am avut un deja vu, din vremea copilariei, pe cand inca mai credeam ca vasul de lut asezat pe catedra la orele de desen trebuie sa ramana si pe coala de hartie tot maro-cacaniu, fiindca asa e corect. Dar, la 14 ani tot aflasem ca nu doar apa circula in natura, ci si culoarea pe hartie. A fost o adevarata revelatie, eram atat de surpinsa si fascinata de idee, incat culorile erau intr-o continua si efervescenta explozie in picturicile mele din perioada de 6 luni in care m-am pregatit de admiterea la “Tonitza”.

In concluzie, personajul ca atare, modul in care se preface a sustine patrupedul, totul e butaforie incredibil de stangace redata. Un manechin de plastic si un catel de carpa. Doua jucarii defecte, care merg mana-n mana pe simeze si pe internet.

La Teatrul de Revista “Constantin Tanase” din Capitala a avut loc, in cursul acestei saptamani, deschiderea unei expozitii altfel. Portrete ale actorilor romani dintre cei mai reprezentativi pentru vremurile contemporane. Unii, inca aflati in viata aceasta; altii, trecuti deja in viata cealalta. Si am afirmat ca ar fi un eveniment altfel, fiindca nu e vorba de pictura, desen sau sculptura, ci de mozaic. Tehnica e aceea care face diferenta in cazul de fata. Dimensiunile medii, dat fiind si greutatea fireasca a panourilor, recomanda lucrarile a fi cu atat mai practice.

Din pacate, n-am putut fi prezenta la vernisaj, fiindca in dimineata respectiva am sustinut un interviu de angajare, iar restul zilei mi l-am petrecut la actualul loc de munca. Nu fusesem informata decat de existenta mozaicurilor, care, in parte, imi erau deja familiare pe viu. Apoi, am intrat pe un faimos site de socializare, unde mai obisnuiesc sa-mi pierd vremea (pe cat posibil, in mod constructiv) si, nu mica mi-a fost mirarea sa descopar, ca pe langa cei doi artisti din Brasov, Andrea Szentkiralyi si Tudor Asciu, pe care ii cunosc in carne si oase de niste ani buni, a fost invitata si o pictorita locala, Puskas Lenke Rozalia. Atentia mi-a fost atrasa de niste accente de mare stridenta venind din zona aceasta, iar cand au aparut imaginile din expozitie pe site-ul respectiv, m-am apucat sa le studiez cu luare-aminte. Poza cu poza. Detaliu cu detaliu. Am intrat putin si pe profilul doamnei expozante, care, dupa toate probabilitatile, se ocupa cu fabricarea acelui gen de tablouri ce se vor decorative si moderne si care populeaza magazine tip Ikea.

Am fost serios dezamagita. Ba chiar oripilata. Desigur, acelor mici mozaicuri nu le gasesc vreo valoare intrinseca alta decat aceea de document. Plus, calitatea incontestabila de tehnicieni, de buni mestesugari a celor doi artisti plastici. Sa lucrezi o serie de portrete marind la scara fotografii, pe care sa le redai cu fidelitate in mozaic, ramane in zona executiei. Nu atinge pragul artei. Nu e posibil. Pentru asta e necesara viziunea, e nevoie de interpretare. Dar sa alaturi acestor produse oneste niste bucati de kitsch din cel mai ordinar, asta nu mai e de trecut cu vederea. Practic, facand aceasta juxtapunere, omori ceea ce e bun si curat in contextul respectiv, omori sensul si rostul intregului demers si transformi totul intr-o nemaipomenita confuzie si o bajbaiala de toata jena.

De unde placerea asta morbida de a impana totul, cand simplitatea e, de cele mai multe ori, aceea care face cinste, aproape in orice context…? Ai foaierul unui teatru, ai un numar de portrete transpuse in mozaic ale unora dintre cei mai cunoscuti actori ai tarii. Ai coerenta, deci. S-ar spune ca e suficient. Dar nu!… De ce sa lasam lucrurile intr-o lumina atat de saracacioasa? De ce sa nu azvarlim ceva sclipici? Sa dinamizam treaba, zic, sa inveselim ambientul! Ce, numai nenea Mazare e pasionat de carnaval? Niste inimi in nuante pastel, garnisite cu alb de asa maniera incat par niste fursecuri sau briose monstruoase, sunt tocmai potrivite. De asemenea, ceva floricele aruncate alandala nu strica niciodata. Si profiluri feminine negre, amintind vag de camee, incadrate de brizbrizuri gratioase. Nu lipsesc nici spiralele, cuvantul “love” frumos caligrafiat, tocul stiletto, elemente din arsenalul muzicianului, al clovnului, al cartoforului. E, carevasazica, folosind o expresie la moda in argoul momentului, “o shaorma cu de toate”.

Iar tinuta si atitudinea de Broadway esuat in praful bucurestean, etalate de guresa doamna autointitulata pictorita, cu manusi negre din dantela lungi pana sub cot si fara degete, asezonate celor mai sclipiciosi pantofi argintii vazuti de mine in viata asta si uneia dintre cele mai infoiate coafuri posibile, nu se puteau potrivi mai armonios cu “i don’t give a flying fuck”-ul dragului de Asciu, tipic artistului boem-nonsalant, care se desfasoara firesc in hainele lui, maestru in a-ti crea impresia ca e doar asa, in trecere, dinspre Irak sau catre o partida buna de pescuit.

Sper, pana in 9 august, sa reusesc sa-mi fac timp sa vizitez expozitia. Poate revin cu niscaiva “addende”.

La prima vedere, ai putea fi tentat să arunci o etichetă: artă naivă. Cu nuanţă peiorativă sau nu, ar fi o abordare complet greşită. Să vedem şi de ce. Pictura naivă este privită îndeobşte ca o soră vitregă şi infirmă a marilor curente şi direcţii dezvoltate în arta plastică universală a ultimelor două secole. Sub această denumire se descrie fenomenul apariţiei la sfârşitul secolului al XIX-lea şi continuând în secolul al XX-lea a unor creaţii aparţinând unor individualităţi care nu au frecventat şcoli de artă, ci au ajuns să-şi constituie, pe cont propriu, atât viziunea, cât şi mijloacele de exprimare plastică. Aceşti artişti mai sunt încadraţi în diverse categorii, precum: „pictori populari”, „primitivi moderni”, „artă instinctuală”. Apărută pe fondul civilizației tehnologice, al exceselor uniformizatoare din producția industrială, arta naivă reprezintă în toate momentele sale o formă de afirmație a individualității. Artistul naiv are starea ideală de receptacol și de restituire a realului, lipsindu-i pentru aceasta instrumentele unei instrucții plastice.

E o stare de ingenuitate, o abandonare a oricărui eșafodaj artistic, istoric constituit, și captarea „adevărului prim”. Fabulosul acestei arte nu se suprapune celui din viziunea infantilă, unde zonele nedescoperite instaurează forme fantastice; în perimetrul artei naive se comunică o realitate care a trecut prin sensibilitatea artistului, păstrându-și farmecul și prospețimea. Spunem pictură naivă pentru că modul de interpretare nu respectă reguli. Nici măcar la nivel cromatic.

Viziunea artistică a Marianei Samoilă ne propune, însă, ceva diferit. Aici, ingenuitatea copilului ni se evocă prin mijlocirea instrumentelor plastice ale adultului trecut prin şcoală, educat în spiritul normelor tehnice şi estetice. Avem de-a face cu o evadare, nu cu o nevinovată şi dulce ignoranţă. Omul matur se revoltă şi îşi găseşte sprijin şi reper în copilul care nu l-a părăsit niciodată, care continuă să locuiască înlăuntrul său. Este un act de retragere în ludic, în vârsta inocenţei. Astfel, cele 8 pânze sunt executate cu judecata şi mâna adultului, şi numai trecute prin filtrul privirii copilului care a fost cândva şi care a supravieţuit în interiorul său ca într-o carcasă protectoare.

De la copil, artista împrumută sinceritatea dezarmantă, totală, naturaleţea, firescul. Pictatul nu mai este un exerciţiu care se joacă după reguli stricte, care presupune constrângeri. Şi totuşi, Mariana Samoilă poartă mereu cu sine cunoştinţele acumulate în anii de studiu, nu le neagă şi nu le trădează nici un moment. Fiindcă ea nu se doreşte a fi un om mare ce desenează ca un omuleţ, dar ca un om mare ce priveşte lumea prin ochii unui omuleţ. Este, dacă vreţi, o mică dedublare. De altfel, fiecare tablou expus este concentrat în jurul unei conotaţii autobiografice; este legat de un moment, o impresie, o trăire, o convingere din existenţa cotidiană a Marianei Samoilă.

Pictoriţa nu ne propune concepte intelectuale pretenţioase, nu ne plictiseşte cu veleităţi bombastice. Dimpotrivă. Totul este simplu ca în desenele pe asfalt ale copilăriei, deşi într-o manieră elaborată, desigur. Deci, nici o clipă, superfluu. Aceasta se vădeşte pornind chiar de la formatul şi dimensiunile identice ale pânzelor. Nici la nivel compoziţional, nu se complică. Avem de-a face cu verticale şi orizontale, cea mai simplă, dar nu simplistă, abordare din acest punct de vedere.

Uneori, poate intervine o senzaţie de încărcare la nivel vizual. Este foarte multă culoare, apar multe elemente decorative. De ce? Răspunsul extrem de pertinent ne parvine tot din partea autoarei: “Pune un copil să aleagă dintr-un morman de carioci colorate!”. Ar fi într-adevăr o probă dificilă de răbdare pentru adult şi o misiune imposibilă pentru cel mic.

Titlurile alese sunt mai mult decât grăitoare. Şi au acea îmbinare magică dintre grăuntele de umor bosumflat şi involuntar, pe de o parte, şi … de visare, impregnată de vraja basmelor, atât de specifică celor mici. “Oamenii mari sunt de căcat”, alături de chipul îmbufnat şi revoltat până la lacrimi al fetiţei din tablou, nu mai reclamă nici o explicaţie. “Prinţesa cu pantofi roşii” ne introduce într-un segment autobiografic clar, lucrarea făcând parte dintr-un proiect intitulat “Jurnalul copilăriei mele”. Drăgălaşul personaj întruchipează imaginea-portret pe care autoarea o avea pe vremea când ea însăşi era o fetiţă asupra ideii de prinţesă. Aceasta era musai să aibă părul extrem de bogat, înţesat de cârlionţi neapărat aurii, să fie o apariţie plină de graţie şi delicateţe şi… obligatoriu să poarte pantofi roşii din lac. Viziune, pe care, în mod parţial, puţin romantic, puţin desuet, artista încă o mai păstrează cu privire la imaginea, atitudinea şi comportamentul ce ar trebui să caracterizeze o femeie.

Ajungem apoi la “Bicu’ de Crăciun”, “Bebicu’” fiind porecla prin care îşi alintă nepoţica de soră. Aici avem adevărata măsură a dragostei şi duioşiei pe care pictoriţa o poartă Copilului. Imaginea fantomatică şi plină de iubire a copilului dorit şi visat răzbate cu multă pregnanţă din seria celor trei “Landouri”, cărora li se alătură “Pătuţul”. Fiecare “Landou” are o culoare-simbol. Roşul dragostei, în cazul viitorului copil, pe care Mariana Samoilă şi-l doreşte nespus. Violet regal, în onoarea nepoţelului ce va veni în curând pe lume. Şi alb, pentru copilul-înger, sintagmă ce pluteşte într-o arie duală: să fie oare vorba de copilul ideal, de ideea de copil sau de sufletul copilului mort?

Mariana Samoilă se simte atrasă şi oarecum înrudită cu viziunea operei tinerei artiste Anne-Julie Aubry. Abordarea plastică este total diferită însă. Mijloacele vizuale la care recurge Aubry o apropie foarte mult de lumea imaginată şi ţesută în jurul celebrului brand dedicat adolescentelor din întreaga lume, “Emily The Strange”. Fetiţa de 13 ani, cu tenul palid şi părul întunecat, cu tunsoarea ei în stil asiatic, singuratică şi uşor sumbră, ducând cu gândul la generaţia de puberi emo ai zilelor noastre sau, ceva mai departe în timp, la micuţa Wednesday Addams, aminteşte în egală măsură de desenele tip animé. La Mariana Samoilă, o pârghie sigură o reprezintă ilustraţia de carte autohtonă din publicaţiile pentru copii, aşa cum mi-o amintesc din multe cărticele de colorat, unele incluzând povestioare şi poezii, care îmi erau atât de familiare în urmă cu 20-25 de ani.

Chiar dacă în iureşul de forme şi culori pătrunde ca un val răcoros o oarecare doză de melancolie, lucrările Marianei Samoilă îşi impun, fără drept de tăgadă, bucuria şi prospeţimea care numai într-un surâs de copil pot pe de-a-ntregul să încapă.

Într-o vreme în care lumea întreagă e marcată de teribilism în cele mai neaşteptate forme ale sale, iată că tocmai domeniul artelor vizuale – unde parcă manifestările de gen ating cote mai înalte decât în oricare alt domeniu! – ne rezervă surprize plăcute. Dacă tot mai mulţi artişti plastici se aruncă în meandrele aşa-zisului abstracţionism încă dinainte de a reuşi să stăpânească în mod satisfăcător legile primare ale desenului şi/ sau ale culorii, încă mai există artişti care execută paşii în ordine logică şi firească şi, mai mult, alţii care pot fi lesne catalogaţi drept neo-plein-air-işti, aceia care se întorc la zona generic denumită figurativă, la natura îndeobşte recunoscută drept primul maestru al oricărui învăţăcel într-ale artelor vizuale.

Surpriza avută în vedere în momentul de faţă vine din partea d-lui Florin Stoenescu, domnia-sa oferindu-ne şi supunându-ne atenţiei o pleiadă de ipostaze preponderent peisagistice – dealuri, căpiţe de fân, sălcii, vulcani noroioşi. E vorba cu precădere de imagini ale dealurilor Buzăului, aici elementul subiectiv-sentimental intervenind în mod clar şi nemijlocit, pentru că este vorba de locurile de unde se trag obârşiile artistului.
Viziunea picturală nu exclude episoade de alunecare în zona decorativismului. Dar demersul tehnic este mai mult decât limpede, el putând fi lesne descoperit şi urmărit de la “nebunia” îmbibată de dinamism a contrastelor cromatice către un areal mai aşezat, susţinut de rafinate valoraţii coloristice, de solarităţi calme şi discrete, elemente care se fac răspunzătoare de crearea unei anumite atmosfere, poate lucrul cu adevărat definitoriu pentru un artist.
Fantasma literaturizantă, ispita descriptivistă, toate acestea se inhibă treptat şi practic se topesc, jinduind spre pictura pură, spre culoarea generatoare în acelaşi timp de lumină, de ritm, de formă… Motivul se converteşte tot mai pregnant în pretext pentru culoare, balanţa calorică înclină tot mai des spre gama caldă, strălucitoare, aflată sub imperiul ocrurilor. Împăstările aplicate spontan cu lama cuţitului de lucru se pierd în ţesătura moale şi cuminte a tuşelor. Pictorul Florin Stoenescu ni se dezvăluie oarecum dual, totodată ca un senzual şi ca un rafinat, seva suculentă a culorii păstrându-şi însă savoarea de fiecare dată.
Privitorul este invitat să iasă din registrul înfiorat, aproape convulsiv al crepuscululului, al furtunii şi să pătrundă cu bucurie pe tărâmul moldav cu întinderi calcinate de soarele amiezii, ritmic punctate prin tonuri de verde, violet, griuri colorate.

Natura statică apare aici drept o frumoasă excepţie, ce repune în actualitate inepuizabila dezbatere mai mult sau mai puţin filosofică asupra scurgerii inexorabile a timpului (clepsidra). Tratată aproape monocrom, ceea ce o înnobilează cu o aproape surprinzătoare distincţie, lucrarea oferă un regal de viziune unitară între mesaj, redarea plastică şi elementul tehnic. Dar rămâne o abordare oarecum stingheră în cadrul acestei galerii de tablouri, probabil fiindcă în peisaj autorul îşi găseşte certitudinile şi permanenţele de care are nevoie. Zodia teluricului sau a Gaiei ne confruntă cu materia veşnic regeneratoare şi născătoare de viaţă, iar procesul germinativ devine practic detectabil la nivelul auditivului.

Expoziţia sculptorului Radu Dumitru de la Gal. Simeza evocă – sub titlul „Eterna întoarcere” – rigoarea şi abstractizarea cu care era tratat lemnul la precedenta expoziţie, de la Sala Rondă a TNB, adăugând un nou element, bronzul.
Născut în ’57, la Valea Mare, în jud. Vâlcea, absolvent al Institutului „I. Andreescu” din Cluj – secţia Sculptură şi membru al U.A.P., artistul se află la cea de-a cincea sa expoziţie personală, plasată sub zodia cercului, aici simbol al ciclicităţii. Banalul element uzual, funcţional este abstras din cotidian şi transformat în artă – fragmente de roţi adevărate, din lemn, provenind de la care; bronzul pe alocuri coclit, păstrând uneori vagi urme de vopsea. O posibilă contaminare cu sfera aşa-numitei „arte povera”?

Lucrările, de dimensiuni mai mici (panouri) sau mai mari (cu desfăşurare autonomă în raport cu peretele), se constituie într-un discurs sobru, coerent şi unitar, exploatând la maximum cele câteva motive, ce se repetă aproape obsesiv, dar niciodată monoton: micii vizitii încremeniţi în bronz conduc, într-un act imaginar, care abia schiţate, trase de animale invizibile, ca într-un joc de copil.
Jocul vid-plin propune un echilibru extrem de fragil, un ritm tensionat, fiind greu de precizat, în ansamblu, cui îi aparţine victoria.
Paleta cromatică are propriul ei cuvânt de spus, un cuvânt important, cu atât mai mult cu cât ea se bazează pe tonurile naturale ale lemnului şi ale bronzului, ce păstrează patina timpului: de la nuanţe de verde până la cele de galben şi brunuri.
În ansamblu, raportarea lucrărilor la spaţiul avut la dispoziţie este una fericită, bazată pe armonie. Există o dispunere suficient de aerisită a operelor, pentru ca acestea să fie bine puse în valoare.

Nota de rigurozitate şi unitate se traduce şi la nivelul titlului purtat de opere, acel invariabil şi obsesiv „Eterna întoarcere”, îngânat, de la o lucrare la alta, aproape ca o litanie.

Paolo Porto îşi începe activitatea de fotograf în anul 1980, specializându-se în dansul şi teatrul contemporan. Din 1995, atenţia sa se îndreaptă şi către domeniul fotografiei sociale.

Studiile sale asupra mişcării îi aduc un premiu din partea World Press Photo – ediţia 2003, pentru o lucrare a cărei protagonistă este dansatoarea italiană Ines Cara, de la Compagna Thor-Belgio.
Paolo Porto are la activ numeroase colaborări cu artişti naţionali şi internaţionali (în teatru: Kemp, G. Lavia, Poli, Piera degli Esposti, Maddalena Crippa, Peter Stein, Juri Lubjmov; în dans: Pina Baush, Susanne Linke, Mikhail Baryshnikov, Dance T. of Harlem, Maya Plisetskaya, Maguy Marin, Rudra, Jose Limon D. C., No mades).
Reportajele sale l-au purtat prin toată lumea: Albania, Bosnia, Africa, S.U.A., India, Bolivia, Moldova, Transilvania.
În perioada 2001-2002, a evoluat la Milano şi Veneţia în cadrul unor expoziţii colective, al căror obiectiv era strângerea de fonduri în favoarea copiilor aflaţi în dificultate.

Expoziţia organizată la Gal. Simeza în decembrie 2003 ne propune doi artişti plastici: pictoriţa Irina Florescu şi fotograful Paolo Porto. Segmentul rezervat acestuia din urmă ne dezvăluie o serie de fotografii pe tema dansului, rod al muncii sale migăloase din ultimul deceniu, în preajma unora dintre cele mai mari companii de gen ale lumii.

Lucrările lui Paolo Porto sunt un elogiu adus trupului uman în mişcare, nudului care se extinde, se deschide către spaţiul neutru în care evoluează sau se repliază asupra sa
însuşi, într-un persuasiv act de claustrare. Înscriindu-se în succesiunea tenebrosiştilor italieni, artistul realizează imagini în care formele umane se revelează prin accente luministice violente.
Accentul este pus pe elementul geometric şi pe exacerbarea detaliului anatomic, ambele sub imperiul unei extraordinare flexibilităţi, într-o tentativă de abstractizare a figurativului. Corpul uman, zeus şi „axis mundi”, încremeneşte în definiţii-semn, în urma procesului autocreării sale din haos, din neantul fertil al cutiei negre.
Paolo Porto este un fin observator, sensibil la ritmurile intime ale modelelor sale. În acest complex joc de linii frânte, diagonala apare ca principală linie de forţă. Uneori, figura umană pare lansată pe drumul metamorfozei într-o măiastră brâncuşiană; alteori, ea devine o marionetă, o minusculă gâză suspendată în golul imens monoton.

În majoritatea lor, fotografiile reprezintă personaje izolate; dar este înfăţişat şi cuplul sau grupul, deşi într-o înlănţuire atât de fermă a siluetelor, încât pot fi luate drept alte forme singulare. Compoziţional, „tablourile” sunt echilibrate, uneori apropiindu-se în mod periculos de tentaţia simetriei. Ispita culorii este absolut sublimată, astfel că senzualitatea ei n-are nici un cuvânt de spus. Darul vorbirii, magia limbajului rămâne exclusiv în sarcina nudului, cu năucitoarea strălucire sidefie a carnaţiei, a epidermei sale: un simplu jet de pastă albă abia ţâşnită din tub pe cartonul negru, într-un joc de-a pulsul vieţii şi de-a tăcerea.