Skip navigation

Category Archives: Personale – Ganduri

Nu mi-e niciodată silă să mă trezesc dimineaţa, nu mi-e niciodată lene să mă dau jos din pat. Nu simt iritare fiindcă volumul e prea ridicat pe BBC News sau Mezzo pentru capul meu încă înceţoşat de somn. Nu-mi simt ochii răniţi de lumina crudă şi acră a zorilor; şi nici sufletul.

Nu duc deloc dorul frişcăi şi al scorţişoarei în cafeaua de trezire, nici măcar al laptelui, dacă se întâmplă să lipsească din frigider. Nu mi-e prea cald sau prea frig. Nu-mi trece nici o secundă prin cap că s-ar apropia cumva sfârşitul lumii dacă nu capăt imediat ciocolată cu portocale sau ardei umpluţi, ostropel ori îngheţată de lămâie verde ş.a.m.d.

Nu mă tem, nu mă agit, nu mă simt în plus, nici în minus; nu mi-e dor, nu mi-e poftă, nu jinduiesc, nu am momente de anxietate sau apatie. Nu mă doare stomacul, nu mă supără coloana, nu sufăr de migrene şi muşchii mei nu simt vreo nevoie acută de masaj.

Mă simt sătulă, la o adică, şi cu un covrig şi o cafea pe zi, accept (şi chiar cu plăcere) să beau Fanta sau Cola sau altă prostie d-asta, nu strâmb din nas în faţa fast-food-ului, nu mă simt pedepsită pentru că nu am la îndemână pic de alcool.

Apartamentul nu e nicicum prea strâmt sau lucrurile prea înghesuite. Şi nu trebuie niciodată să trag de mine şi să duc muncă de lămurire cu propria mea persoană, ci îmi face o plăcere nebună să profit de momentele tale de absenţă ca să pot strânge, curăţa şi ordona în voie. Fiindcă, dacă ai fi acasă, nu mi-ai permite; dar, ştiu bine că ai nevoie de ajutor şi înăuntrul tău te bucuri de rezultat, cu toate că, dintr-un respect excesiv, ţi-e jenă să recunoşti.

Nu-mi doresc decât să-ţi stau undeva în preajmă şi să mă uit la tine. Să mă uit aşa, în neştire, cum cânţi la clape, cum eliberezi în aer rotocoale perfecte de fum, cum respiri în somn şi să nu contenesc nicicând să mă minunez ce om frumos eşti.

Toate lucrurile mărunte şi mai puţin mărunte, despre care cred cu tărie că mă definesc şi mă compun zi de zi, în prezenţa ta dispar. Pur şi simplu.

Da, când sunt cu tine, sunt fericită şi atât.

Anunțuri

Socializarea obsesiva e atunci cand oamenii, negasind mare lucru inauntrul lor, cauta febril compania altora, in speranta de a umple golul. Dar daca ai un gol in tine, nimeni altcineva in afara de tine nu-l va putea umple. Doar vei irosi si timpul tau si timpul celorlalti. Iar al celorlalti poate chiar are un sens si un rost.

Imi amintesc foarte bine prima mea depresie. Era o vara inuman de fierbinte, era vacanta, aveam 20 de ani si eram singura. Pentru ca eram incapabila sa accept pe cineva in viata mea. Adoram emotiile, fluturii in stomac, privirile furise, intalnirile adesea doar aparent intamplatoare. Si aici se bloca tot. Fiindca trebuia sa fie unul singur pentru toata viata, deci trebuia sa aleg foarte bine, sa nu gresesc. Asa vazusem si auzisem in jur, asa citisem, asa fusesem invatata.

Era ca si cum in loc de inima purtam in piept o caramida foarte grea. Ca si cand aerul se coagulase brusc, devenise mult prea lipsit de fluiditate pentru a-l putea trage in mine. Ca si cand de colturile gurii erau atarnate bucati de plumb, ceea ce facea imposibila ridicarea lor in semn de zambet. Orice fel de mancare sau bautura isi pierduse cu desavarsire gustul. Nimic nu mai era suficient de amuzant sau de interesant ca sa-mi starneasca reactiile. Orice reactie. Ma chinuiam ingrozitor sa nu permit celor din jur sa-si dea seama ce mi se intampla. Nici eu nu intelegeam foarte bine ce se petrecea inauntrul meu. Cineva sau ceva ma golise. Nu-mi doream decat liniste si singuratate. Exact ceea ce nu era chip sa primesc. Familia roia in jurul meu. Iar eu ma simteam silita sa-mi falsific surasul, sa ma joc de-a implicarea, de-a participarea activa. Imi doream moartea. Sa se intample de la sine, ca un somn pentru care sa nu mai vina nicicand zorii. Nu din lipsa de curaj, pentru ca deznadejdea aceea sufocanta imi asigura tot curajul de care as fi avut nevoie, ci din cauza alor mei. Ar fi fost ca si cand as fi comis un asasinat in serie. Gestul meu i-ar fi ucis pe toti ai casei.

Caldura ucigatoare, aerul apasator de afara imi amplificau starea. Tin minte ca am avut o usoara zvacnire de viata in mine, mi-a placut un rucsac si am mers la magazin sa-l cumpar. Pe drumul inapoi spre casa, bucuria mea a scazut vazand cu ochii, pana la a ajunge sa regret ca am aruncat banii pe o chestie inutila. La ce imi trebuia mie rucsacul acela? O actiune fara sens, adaugata tuturor celorlalte deja fara numar.

Am incercat sa aplic tot felul de trucuri in incercarea disperata de a ma salva. Nu-mi mai amintesc cat a durat starea, oricum, in astfel de cazuri, timpul pare sa se dilate cumplit. In cele din urma, un truc a functionat: mi-am propus sa ma concentrez pe ceva frumos si drag mie, ceva care m-ar fi putut face sa ma destind si sa zambesc cu inima deschisa. Dar ce anume? Cautarea nu a fost deloc scurta, gasirea acelui ceva nu a fost deloc usoara. Gandul la un coleg, care, pe vremuri, fusese indragostit de mine, un copil adorabil, zapacit si talentat la pictura, pe care, cu mintea mea aerata de la 14-15 ani, nu stiusem sa-l apreciez dupa cum merita si il indepartasem de mine. In ultimele luni, avusesem sansa sa-l intalnesc foarte des la facultate, ii cautam compania, ii ieseam ca din intamplare in cale, savuram si devoram minutele care se scurgeau nemilos de repede in preajma lui. Desigur, nu-i intorsesem in inima iubirea pierduta, dar in mine persista speranta. Anii trecusera, iubita actuala era una dintre cele mai frumoase, inteligente si speciale fete din vechiul nostru liceu (cealalta era sora ei), dar eu, totusi, imi pastram o unda de optimism. Astfel ca, in pofida a tot, am inceput sa ma gandesc cu staruinta la baiatul acela. Sau la pustiul care fusese, cu plete blonde si carliontate, un mare nastrusnic, mereu pus pe sotii, un izvor fara stavila de glume si trasnai, neintrecut intr-ale nazbatiilor. Intre timp, se schimbase, dar mai mult fizic: chelise prematur, purta o mica barba, altfel, era acelasi baiat numai zambet si senin, desi nu avusese si nici nu avea parte de o existenta usoara.

Au urmat in timp alte episoade de gen, nu foarte multe. Si niciodata fara motiv.

(va urma)

Ziua aia oribila cand nimeni si nimic nu i se poate substitui. Nici ploaia, nici cafeaua bauta in racoarea gradinii, nici gandul ca ai parcurs atat de mult pana la el si acum, prin comparatie, mai este oarecum putin; nici satisfactia ca, in sfarsit, urmeaza sa fii pe picioarele tale, desigur, nu o adulta in adevaratul sens al cuvantului, dar o adultlescenta cu independenta financiara; nici paginile citite, fiindca, intr-un fel sau altul, toate povestile converg spre el, nici muzica ascultata, pentru ca intotdeauna se gaseste fie un vers, fie un sunet, indaratul caruia ii intrevezi privirea sau vocea sau zambetul.

Ziua aia oribila de marti cu 3 ceasuri rele de dor, un dor care iti macina marunt vintrele, un dor de iti vine chef sa te eviscerezi singura din crestet si pana in talpi, doar-doar oi da de o durere mai dureroasa decat dorul si ti-oi mai odihni un pic inima prea grea de femeie neghioaba.

Nu-mi plac lucrurile previzibile. Cand mi-a fost limpede ca viata mea a luat o astfel de turnura, m-am oprit. Am o nevoie uriasa de emotii, sunt incapabila sa traiesc in afara lor.

De cand l-am intalnit, stomacul meu e vesnic plin de fluturi salbatici, navalnici. Cred ca am cunoscut omul care imi poate intretine aceasta necesitate pentru tot restul vietii. Ca o fericita purtatoare de fluturi ce sunt, desigur, mai vin spre mine fluturi si din alte directii. Fluturi mai mici, e drept, ce se ingramadesc in marea familie; iar, dupa un timp mai scurt sau mai lung, se sting. Doar fluturii pe care ii primesc negresit in mine de 3 ani si aproape 8 luni nu pier, dimpotriva, palpita in voie printre coastele mele.

In dupa-amiaza asta, am visat un fluture alb, enorm, care mi se prinsese de varful degetului intins, stand asa agatat intr-un straniu balans pret de un numar destul de indelung de clipe.

3 ani 1/2. coincidenta sau nu. oricat de mult as iubi si as crede in ideea de liber arbitru, ma bucur deopotriva ca exista si predestinare. ce poate fi mai frumos decat drumul ce si-l croiesc unul catre celalalt?!

Exista oameni-poezie. Cunosc cel putin unul. Poate e chiar singurul, fiindca altul nu-mi vine deloc in minte acum. Ion Iancut, pre numele lui pamantean.

L-am intalnit pentru a doua oara acum doua zile. Intr-o dupa-amiaza ploioasa de final de aprilie. A aparut ca de niciunde, cu sete de bere si de vorbe. Mai ales de vorbe. Pana la urma, vorbele au prins a se rostogoli fara stavila intre ceasca de cafea si paharul de vin alb.

Cateva zeci de minute decupate parca dintr-o veche pelicula ruseasca. Bonomul chip al lui Iancut blajin incadrat de pletele jilave; franturi de aduceri-aminte din copilaria petrecuta in Moldova, in deznadajduitele vremuri ale decaderii chiabure – “Doamne, ia-mi mie mintile, nu lui Miron, ca el are copii de crescut!”, strigase candva bunica lui, in timp ce privirile lui Miron erau plecate departe, in zarile despuiate si ele de orice speranta; crampeie recitate cu avantul cel mai sincer si simtirea cea mai adanca din Ezra Pound, Arthur Rimbaud sau mult-iubitul sau prieten raposat, Mihai Ursachi; imaginea sutelor de pasteluri care ii impanzesc casa; promisiunea facuta sotiei ca, de acum, gata cu munca neostoita, e timpul vacantelor in afara; amintirea lui Istudor, poate fiinta cea mai blanda pe care am intalnit-o in ultimii 32 de ani: “prietenul meu frumos”, rosteste simplu si fara nici o emfaza Iancut, scrutand cu durere podeaua de lemn – “au plecat toti prietenii nostri”, ingana el, si, prin mintea mea, trece o scena similara din “If I Had A Million”, numai fiindca urmarisem a doua jumatate din el, total intamplator, chiar cu o seara inainte; un tablou vechi, in care Iancut se numara printre 7 magnifici ce coborau la pas Dealul Mitropoliei, atragand atentia unei enoriase, pe care popa, taind trandafirii din gradina, o mustrase mucalit: “Nu te mai uita asa, enoriaso, ca ramai gravida!”; evocari despre Rahmaninov, Mozart si Brahms, cel din urma multora cunoscut numai datorita „Casablancai”; si despre un vernisaj cu Fanus Neagu, fostul meu profesor Razvan Theodorescu si, mai ales, Gheorghe Dinica, cel care rezistase in sala de expozitii pana la ziua, cand, privind pe geam, exclama: „Au iesit zorile!”.

Pe Iancut il poti asculta la nesfarsit si nu exagerez deloc cand spun asta. La nesfarsit, fara sa obosesti de greutatea glasului, care uneori tuna si despica ploaia de dincolo de balconul deschis, alteori curge ca un rau molcom si scazut, fara sa prinzi a casca de plictiseala istorisirilor fara capat si fara final, ce continua sa se petreaca in acel timp al lor tainic, magic si sfant. Cu greu m-am desprins si am coborat in strada.

Bulevardul Dacia era intr-unul dintre momentele sale cele mai frumoase sau cel putin asa l-am simtit eu, in atmosfera aceea racoroasa si proaspata. M-am oprit la floraria din apropierea casei, de unde am plecat purtand cu euforie in brate o gardenie. Se inserase deja, dar, lucru straniu, inca era imprejur atata lumina…

A fost odată o fetiţă pe nume Wendy. Avea numai 8 ani, atunci când l-a văzut pentru prima dată la TV pe Peter Pan cântând şi dansând. Şi astfel, s-a îndrăgostit pe loc, până peste urechi, întâia oară în viaţa ei. Peter Pan era magic, de o frumuseţe extraterestră. În ochii superbi, mari, de un negru umed şi adânc, Wendy îi citea sufletul: Peter era un copil ca şi ea.

Wendy a început să colecţioneze orice avea de-a face cu Peter al ei: poze şi articole din presă; postere, fotografii şi insigne de la librărie; chiar şi haine şi pantofi de la magazin.
Orice durere, fie ea interioară sau fizică, i se vindeca doar ascultându-i glasul. Obişnuia să doarmă cu o fotografie a lui sub pernă, pe care uneori o aşeza alături, de teamă să n-o boţească în timpul somnului. Se bucura de orice bucurie a lui, se înnegura la auzul oricărui necaz.
Wendy coresponda cu fani de-ai lui Peter Pan, de la care cumpăra textele melodiilor lui. O dată şi-a dorit mult de tot o carte despre Peter, dar nu şi-a permis s-o achiziţioneze şi a suferit în tăcere multă vreme. Ceva mai târziu, printr-o acţiune a unui fan-club din ţară, Wendy a reuşit să-i trimită lui Peter câteva rânduri scrise cu mâna ei, în care îi declara dragostea neţărmurită ce i-o purta, alături de o fotografie. Era nevoie, desigur, de o fotografie recentă, iar singura pe care fata o avea la îndemână era aceea de pe proaspăta ei diplomă de absolvire a gimnaziului. A dezlipit-o fără nici o strângere de inimă, desi mama cu siguranţă ar fi certat-o rău dacă ar fi aflat, apoi a pus-o în plic.
Wendy îi scria în fiecare seară lui Peter Pan. Pagini întregi pe care nu i le trimitea niciodată. Şi îi desena chipul mereu. Şi îi săruta buzele frumoase şi atât de dragi din fotografii, mai ales în dimineţile aniversărilor lui, când îi ura şoptit „la mulţi ani, dragostea mea!”
Peter a vizitat de două ori ţara lui Wendy, dar ea n-a putut fi prezentă la concerte şi a plâns tare mult. Era încă prea mică pentru a merge acolo singură, iar mama şi tata nu erau deloc genul care s-o însoţească într-o astfel de aventură. Tatăl si unchiul o tachinau adesea, făcând haz de sentimentele lui Wendy, iar ea se enerva rău de tot şi îl apăra cu toată forţa pe minunatul ei Peter.
Wendy era măricică de-acuma, avea 11-12 ani şi ardea de nerăbdare cu gândul la ziua când avea să-l cunoască pe Peter, apoi să se mărite cu el şi să-i facă în jur de zece copii. Pentru că el, copilul, îşi dorea nespus să aibă copii. Şi pentru că ea, copila, îşi dorea la rândul ei absolut orice şi-ar fi dorit el. Aşa se face că fata a fost geloasă tare pe toate iubitele lui Peter Pan, dar pe copiii lui i-a îndrăgit încă dinainte de a se naşte. Se simţea oricând pregătită să-i crească pe aceştia alături de tatăl lor.

Wendy a noastră a fost devastată de două descoperiri: când a aflat că America dragului ei Peter nu se afla tot în Europa, precum România ei, ci tocmai peste un ocean uriaş, deci îngrozitor de departe; şi când a realizat că îl depăşise în înălţime pe acesta cu doi centimetri. Cam această ultimă tragică descoperire a adus şi finalul poveştii de iubire a lui Wendy.
De acuma, Wendy crescuse. Prea mult ca să mai poată fi capabilă să întârzie în lumea basmului şi a jocului. Aşa că s-a îndepărtat de lumea cea vrăjită până la uitare.

Într-o zi, după mulţi ani, Wendy a noastră a aflat ceva cumplit, care i-a zguduit memoria şi totodată sufletul, cu toate vechile şi nevinovatele amintiri. Peter Pan nu mai avea să cânte şi să danseze vreodată pe aleile miraculoasei grădini Kensington, ci doar pe un tărâm fermecat de Nicăieri, undeva sus, sus de tot, unde nimeni nu mai putea să-l urmarească cu privirea ori să-l audă. Multe au murit atunci în Wendy, împreună cu micul vrăjitor Peter!

Acum e noapte târzie, iar Wendy stă în faţa unui monitor şi tastează încet, îşi scrie sfâşietoarea poveste, în timp ce de sub lentilele ochelarilor de protecţie i se rostogolesc lacrimi rotunde, grele, tăcute. E numai vina ei că a crescut prea repede, încât bietul Peter Pan n-a putut ţine pasul cu ea, rămânând pe vecie copil. Wendy a crescut mare, tot mai mare şi l-a uitat pe micul ei Peter, l-a părăsit în singurătate pe insuliţa lui de Nicăieri.
Peter Pan n-a murit, l-a ucis cândva Wendy în inima ei.