Skip navigation

Adineauri, am dat „dislike” unei pagini. Nimic neobisnuit.

 

Proprietara, figura publica, e cam singurul model made in Ro si devenit celebru in afara, care mi-a atras atentia. O gaseam interesanta, atipica; si chiar inteligenta. Probabil m-a pacalit cu chipul ei gen „girl-next-door”, marcat din plin de imperfectiuni; am o atractie deosebita, as spune, pentru anumite asa-zise defecte, tocmai fiindca stau mana-n mana cu ideea de naturalete. Acuma, de ce am mai presupus ca ar fi si inteligenta, chiar nu as putea spune. Nu afirm nici ca ar fi proasta, doar mediocra, previzibila, plictisitoare. Deci, la fel de rau. Si sustin asta strict pe baza postarilor ei.

Adica, oare sa n-aiba Manhattan-ul ala nimic mai de soi de prezentat curiosilor decat mic-dejunuri corecte, pe baza de fructe si alte chestii „light”? Nimic in afara unor intalniri la dejun sau plimbari cu diverse prietene, contexte din care, din pacate, nu rasar in fata ochilor vizitatorilor decat figurile zambitoare si tinutele protagonistelor?

Nu ma asteptam la cugetari filosofice din partea manechinului, clar nu, dar macar la niste lucruri succinte si sincere, emise, din cand in cand, de propriul creier. Nu neaparat ceva care sa dea pe spate cititorii si privitorii, dar o urma vaga acolo de traire si nu de simpla supravietuire.

In vreo 3-4 randuri, am dat peste recomandari. De DVD-uri si carti. M-am entuziasmat. Nu fiindca mi-ar fi fost de trebuinta. Nu citesc dupa recomandarile unuia sau ale altuia, treaba asta, pur si simplu, nu se face asa. Ca nu e vorba de un videoclip muzical la moda sau de un filmulet de 3 lei, gen comedie romantica, la care te holbezi cand simti nevoia sa pierzi vremea si sa-ti golesti mintea. Si m-am entuziasmat, precum ziceam. Si m-am entuziasmat degeaba. DVD-urile nu paraseau incinta fitness, aerobic et co. Iar cartile din umila biblioteca se intindeau, cel mult, pana la perimetrul design-ului interior; dupa ureche, desigur, asa, de „loisir”, ca daca intra in zona adevarata a problemei, persoana in cauza ar fi devenit lesne o domnita la mare ananghie, pe care nici faimosii cavaleri ai mesei rotunde nu s-ar fi descurcat s-o salveze.

In rest, tone de fotografii de la sedinte de „make-up”, pictoriale de moda si tot tacamul aferent. Macar sa fi fost insotite de 2-3 vorbe de oaresce duh, de un citat, nu stiu, ceva cat de cat inspirator, care sa invite omul sa mai revina pe pagina cu pricina si peste o luna sau 1 an.

Inca sunt surprinsa de atata banalitate, monotonie si platitudine, de parca as fi urmarit cum decurge viata unui robot, programat sa faca aceleasi si aceleasi lucruri pana cand incep sa-i scartaie incheieturile, in ciuda vaselinei cu care e uns temeinic si regulat, iar de tabla lui se prinde, inevitabil, rugina si un alt robot, sclipicios precum fuse si asta in vremurile lui bune, dar la fel de robotic, ii ia locul in scena.

Anunțuri

Mda, nu ma gandisem initial la o continuare a notitei pe tema asta, dar nu pot si nu vreau sa ma abtin.

 

Am aruncat un ochi peste comentariile la adresa castigatoarei de anul acesta si le-am gasit, majoritar, exact asa cum mi le inchipuiam. Ca de obicei, suntem sabotatii editiei. Si, tot ca de obicei, il injuram pe ala de pe locul I, desi noi, tot cam ca de obicei, ne situam la ani-lumina de podium.

 

Recunosc, si pentru mine a fost o surpriza rezultatul final. Dar strict pe criterii de spectacol, fara deraieri de alt ordin. In semifinala, ma asteptam sa fie discriminata Austria, tocmai pe motive de „normalitate” din punct de vedere estetic. Si m-am bucurat cand am vazut ca nu se intampla deloc asa. Apoi, in finala, cand a inceput sa ploua cu punctaj mare peste new-yorkez-ul destul de proaspat transmutat prin vecini, m-am cam speriat. Deja incepuse sa aduca a concurs gen miss/mister. Pe urma, apele s-au mai linistit. Asta, pana cand totul a prins sa mearga in favoarea domnisoarei cu barba. Cu siguranta, o vedeam printre primii 4-5 clasati, poate chiar pe locul III. De aceea, rezultatul final mi s-a parut o exagerare. Vocea ei are calitati incontestabile, cantecul are text, are mesaj, linie melodica foarte buna, feeling, are de toate. N-a fost necesar ca solista sa faca tumbe pe scena, nici sa-i danseze in jur o duzina de balerini, nici macar de backing vocals n-a avut nevoie. Au fost doar ea si melodia ei. Si a fost de ajuns. Desi, admit ca am apreciat mai mult aparitiile care au inclus si ceva scenarita. M-au cucerit total si irevocabil olandezii, frumosii canepari. Apoi, suedeza, nemtoaicele (solista fiind de origine ucraineana, ceea ce a dat un alt curs lucrurilor), micuta ucraineanca, pustoaicele din Rusia si chiar si poloneza (cu un singur minus: alea de mimau spalatul rufelor la rau si prepararea untului, cu sanii revarsati ca niste pepeni, miscarile exagerat de unduioase, privirile si zambetele mult prea languroase, pareau mai degraba ca participa la un show erotic si se afla in pragul mimarii unui orgasm). Au fost si altii de mentionat, dar mai pe la jumatatea clasamentului meu imaginar: norvegianul, flautista din Slovenia, armeanul, englezoaica, fata din Spania si cea din Azerbaidjan.

 

Si acum, referitor la ecourile concursului, am dat peste comentariile de joasa speta ale unor umanoizi, pe care i-am surprins in spasmele si spumele unor crize din zona epilepsiei. „Ortodoxsi” (e un citat 😉 ), patrioti de inalt rang si mare cinste, care au tras tot felul de concluzii de mare inteligenta si adanca intelepciune, precum debitari despre Sodoma si Gomora, apocalipsa care ne pandeste dupa colt, masoneria care ne manipuleaza destinele si cate si mai cate. Si asta numai fiindca marele castigator este un partial travestit. Bine, nici eu nu sunt „vre-o” (continui cu citatele din ilustrii comentatori iubitori de religie crestina si glie stramoseasca, savuros denumiti de cineva drept „crestinopati” 🙂 ) fana a femeilor purtatoare de barba, dar atata timp cat barba aia nu sta pe fata mea, chiar nu vad de ce m-ar incomoda pe mine. Daca fata a ramas nostalgica dupa vremurile in care era baiat si a decis sa pastreze cate ceva care sa-i reaminteasca de origini, e strict treaba ei. Cu sau fara barba, a avut mai multa clasa si a etalat mai multa decenta si rafinament prin aparitia si tinuta ei decat Paula noastra, de exemplu, in rochia aia absolut oribila, ce statea sa-i pocneasca la cusaturi, copie ieftina dupa cea mai urata rochie purtata probabil vreodata de J Lo, ca sa nu mai amintesc de hidoasa incaltaminte, o alta copie mizerabila, de data aceasta, dupa o creatie Tom Ford.

 

Despre valoarea cantecului si a spectacolului in sine al romanilor nu ma mai pronunt, am facut-o deja si nu merita sa ma repet. Norocul nostru a venit din partea capsunarilor autohtoni din Spania, a strugurarilor din Italia, a spalatorilor de vase de prin Malta, a conationalilor lui Ovi de pe taram norvegian, precum si din partea surorii noastre mai mici si mai obidite de soarta de la Est. De prisos sa mai mentionez ca acel „12 puncte” primit, desi cu cele mai alese intentii, a fost de cea mai mare jena. Fara ajutoarele astea magice, Cosanzeana si Fat-Frumos ori se razboiau cu francezii pentru primul loc din coada, ori cucereau magna cum laudae locul 27 din cele 26 posibile. Sa fi vazut atunci „miracle”!

Mai scutiti-ma cu Selinga si Ovoidul vostru!

Noua participare a romanilor la vestitul eveniment e penibila de la A la Z.

1. Fiindca e ridicol ca un castigator de loc 3, un clasat in motul Europei, sa se prezinte la acelasi concurs cu ideea fixa ca, de fapt, merita premiul I. 2. Fiindca e stupid sa urci in avion cu surle si trambite, in timp ce te bazezi pe o reprezentatie subreda si mediocra, ce scartaie asurzitor din toate incheieturile. 3. Fiindca te vei face de cacaua cafelei fara lapte si vei sterge amintirea unui moment frumos si valabil, dand peste el cu mare ravna cu radiera esecului.

Lieber wenig!, zice neamtul si stie el ce spune. Dar nu, dom’le, romanul n-are limite, mai ales cand vine vorba de lipsa bunului-simt; are obrazul gros ca un cartof in coaja veche si e nesatul, nu recunoaste cand a capatat suficient, tot mai cere, tot mai vrea si ajunge ca broasca din fabula, care a halit pana n-a mai incaput pe unde se strecurase in camara. Dar sa nu uitam nici harul romanului eurovizionat de a se automatiriza, de a se vedea mereu nedreptatit si sabotat! Desigur, buna traditie a fost onorata si anul acesta.

Pe scurt, asa cum in prima seara de semifinala, printre merituosi a scapat si insipida, incolora, inodora din San Marino (la anu’ astept cu viu interes Andorra, Monaco, Liechtenstein, Luxemburg, Gibraltar, Vatican…), in cea de-a doua seara au scapat vreo 3-4, printre care si ai nostri, desigur, in detrimentul unora cu adevarat indreptatiti sa se califice. Pai ia ganditi-ta putin! Textul cantecelului e pulbere din cea mai fina: este compus din maxim 5 fraze, in timp ce mesajul e sublim, dar subtil pana la a lipsi cu desavarsire, iar melodia nu se inscrie defel in genul cantabil-memorabil. Gaselnita cu claviatura in forma de cerc e de tot rasu’-plansu’, mai ales ca diametrul cercului e mult prea mic, iar interventiile lui ovi la clapa, cel mult doua la numar, sunt foarte graitoare pentru inutilitatea acelui obiect suspendat (si, din pacate) identificat. Ingenunchierea Paulei e desueta precum bilele de naftalina din dulapul cu dantele ingalbenite al strabunicii, gestul galant al lui Ovi si imbratisarea falsa, fortata, venind sa intregeasca un spectacol al gustului indoielnic si al transpiratiei care a stat de surogat pentru ceea ce trebuia sa fie inspiratie. Bombastic, gol, ca o bula de sapun. Cat despre tinuta corpolentei maramuresence cu pometii stralucind de sanatate, ce sa mai zic? Parca scapase dintr-o casa de toleranta. Vulgar 101%!

Asa ca, avand in vedere ca sunt 26 de tari inscrise in faimosul concurs, ai nostri au toate sansele sa se califice glorios pe locul 27.

Ne-am cunoscut acum o saptamana si cateva ore. Dragoste la prima vedere. O petala zbarlita trist-caraghios, cateva picatele de noroi de pe asfaltul pe care zacea si amintirea picaturilor de ploaie din noaptea aceea. Un dus scurt, rece si inviorator, iar ea deja stralucea. Inca impartim aceeasi camera. Doar ca peste vremelnica mea musafira cele 7 zile au curs ca tot atatea decenii. Si pare acum atat de hotarata sa plece… Va ramane pe pervazul stang asa… ca un fel de umbra subtire.

Imi spuneau nu demult doua persoane ca e lipsit de sens pana la ridicol sa plangi urmarind un film. Ca e doar fictiune. Cum sa plangi din cauza unei plasmuiri regizorale?! Am ales atunci sa nu replic nimic. Nu din teama de a parea naiva sau caraghioasa, de aspectul asta am luat distanta de foarte multa vreme. Dar eram constienta ca nu m-ar fi putut intelege. Vorbeam limbi complet diferite.

In noaptea asta am vazut un film. Nu l-am prins chiar de la inceput, dar de la prima scena am avut un sentiment bun cu privire la el. Da, in general, sufar de o oarecare doza de intuitie. Pe masura ce urmaream povestea, descopeream detalii (mai mari sau mai marunte) legate de existenta mea din ultimii ani. Pana cand mi-a devenit clar ca personajul din prim-plan avea sa concretizeze ceea ce am planuit si eu, la un moment dat, intr-un context asemanator. Spre final, fictiunea a devenit atat de reala si de familiara mie, incat si acum, dupa ce s-au scurs genericul si alte (zeci de) minute bune, inca respir cu dificultate din cauza lacrimilor, ce mi s-au ingramadit pana in epigastru. Mai ales ca inca e foarte posibil sa fiu pusa in situatia de a aplica acea metoda asemanatoare, scheletul contextului a ramas neschimbat.

E dificil pana la insuportabil sa te privesti intr-o astfel de oglinda. Si imposibil sa-ti retii lacrimile. Dar emotia nu este slabiciune, este doar un semn ca rezida in tine ceva cat de cat uman. E aproape mandrie.

Conform zilei mele de nastere, pe 7 a fost baba mea. Si chiar pe aceea am ales-o. Pe undeva, fiindca aveam speranta ca se mai imbuneaza vremea. A fost si, in acelasi timp, n-a fost asa.

Am avut parte de o dimineata draguta

multumita ingerului meu pazitor, care a avut grija sa ma trezeasca din somn la limita, atat cat sa nu intarzii la job, dar si cat sa apuc sa-mi beau cescuta de cafea de 300 ml si sa reusesc sa nu ies pe poarta cu hainele pe dos.

A urmat o zi draguta,

fiindca lucrez iar pe un proiect dragut,

fiindca am avut parte de respondenti simpatici (desi, unii, cu totul involuntar, bietii de ei…),

fiindca am primit ceva dragut de la unul dintre oamenii cei mai draguti pe care i-am cunoscut in ultimii 31 de ani.

Iar seara a fost si ea la fel de draguta,

fiindca am topait prin baltoace si printr-un soi de semi-ploaie, …capul descoperit, gatul gol, …muzica buna in urechi pana la metrou si pe urma de la iesirea din metrou pana acasa,

fiindca am gasit o zambila si o orhidee dragut ambalate, parfumate, proaspete si abandonate in intuneric, umezeala si frig,

fiindca am primit un deliciu de cina, drept pentru care acum stau in pat tolanita peste masuta cu lap-ul mai ceva ca faimosul Garfield,

fiindca am vazut un film… nu, nu dragut, as fi mult prea superficiala sa-l numesc asa… sa zicem doar atat… un Film.

Si am avut o noapte draguta,

fiindca am primit o veste… nu draguta, nu… as putea-o numi vestea vietii mele… dintr-aia care, daca se adevereste, dupa aceea poti muri perfect linistit si impacat.

Sunt ultima fiinta de pe lumea asta care ar putea crede in superstitii. Treaba asta cu baba de martie e doar un joc… dragut. Dar in numere cred. Pentru ca asta nu e superstitie, e stiinta. Iar data de 7.III.2014 contine mai multe elemente magice, prea populare ca sa le mai discut, la fel ca si data nasterii mele, 25.XII., care, printr-un calcul reductionist elementar, devine echivalentul lui 7.III.

Si iata cum, printr-un nebanuit sotron al intamplarilor, am ajuns eu sa traiesc o zi cu adevarat Draguta, atat de Draguta ca n-am putut rezista sa n-o povestesc lumii intregi 🙂

Acum cateva zile am auzit prima oara de existenta unui alt fel de videochat decat acela cu care ne-am obisnuit in vremea din urma: o persoana (imi vine greu a numi „om” o bovina dezaxata si total ridicola) isi extrage placerea sexuala din privitul unei alte persoane care mananca; de fapt, ca sa fiu mai exacta, care infuleca si se indoapa pana la refuz. Si totusi, s-ar parea ca nu e cea mai stupida forma de voyeurism sexual. Eu am descoperit cel putin una si mai si: holbatul la cineva care isi sufla nasul 😐 Altfel, de ce ar mai simti unii nevoia sa-i fixeze pe altii aflati in exercitiul acestei umile functiuni fiziologice? Lunile de iarna trebuie ca le gasesc respectivii de-a dreptul… orgasmice ;))

…Mi-a trecut asa prin minte deunazi ca in CV-ul prea multor romani la sectiunea „limbi straine” ar putea lesne aparea limba materna, tronand nonsalant in motul listei; iar in dreptul ei – nivel incipient. Atat. A fost doar un gand 🙂

Circula de enspe ori pe zi la radio o reclama la „Promenada”. Facura ei un joc de cuvinte ce s-a dorit haios, dar care a esuat intr-una dintre cele mai ilare constructii semidocte din istoria ignorantei autohtone: darosofia sau stiinta (!) de a darui. Sa lasam la o parte povestea trasa de par cu daro-darul… Insa, de la intelepciune (gr. „sophia”) si pana la stiinta (gr. „logos”) sa fim sanatosi, ca multe paini avem de papat!

Dar, chiar si asa, pe dl Moise Guran de la „Europa FM”, cu neuitata lui aiuristica antonimie intre misoginism si androginism (!!!!), inca nu-l poate detrona nimeni 😉

Ma indrept incetisor spre 31 de ani. Probabil, unul dintre motivele care ma fac sa ma simt tot mai apropiata de spiritul Sylviei…, dar asta e o cu totul alta poveste. De ceva ani, ma tot surprind rostind formulari de genul „pe vremea mea”. La inceput, mai degraba pe un ton glumet. In timpul din urma, tot mai serios.

Deschid FB-ul in dimineata tarzie a primei zile de toamna si ma izbesc aproape dintr-o suflare doua articolase. Unul – referitor la transplantul de rinichi recent suferit de Alexandru Arsinel, celalalt – legat de decesul lui Mihai Oroveanu, intamplat abia ieri. Doua valori ale culturii autohtone contemporane. Zone diferite. Si, citind comentariile colegilor de FB, ma recunosc extrem de lesne depasita. 

Pentru majoritatea acestora, Arsinel e acel mosulica mai mult sau mai putin simpatic din celebra serie de reclame „Catena”. Alt merit nu-i gasesc respectivii. Si nu se opresc aici, ba dimpotriva. Il acuza, practic, de furtul sansei la viata a unui potential pacient-copil. Ca ‘mnealui, deh, si bosorog si lipsit de vreo calitate in afara de aceea a avutiei, trebuia sa faca bine si sa-si accepte iminentul sfarsit, cedand rinichiul unei fiinte aflate la inceput de drum. Poate unui delincvent in devenire sau unui viitor neispravit si atat, nu se stie si nici nu conteaza… Nu de calitatea dovedita a omului ne sinchisim noi, ci de cantitatea in ani. Altfel zis, Arsinel si-a trait traiul, si-a mancat malaiul, sa lase loc si altora sa se bucure de viata. Ca la varsta asta, nimeni nu i-ar simti lipsa si nu i-ar duce dorul, pe batrani nu-i iubeste nimeni si nici nu sufera nimeni dupa ei, nu ne mai sunt de nici o trebuinta. Si, in final, conchid acesti intelepti de ocazie, Dumnezeu e mare si vede… Pai, stau eu si ma intreb, daca tot e atat de mare Dumnezeul asta al vostru, de ce nu-l lasati sa-si faca treaba dupa cum crede de cuviinta si incercati sa-i dati idei si sa-l influentati? Ma gandesc, totusi, ca e ceva mai calificat in trebi dintr’astea.

Cat despre moartea lui Oroveanu… de la cinism maxim la ignoranta maxima. Din zeci de comentarii insiruite ca margelele pe ata, unul nu recunostea ca ar fi auzit de dumnealui. Ba, mai degraba, se lauda care mai de care cu adanca lacuna din cultura generala. Autist sa fii, si tot cred ca ti-a trecut macar o data in viata pe la urechi sau pe la ochi o informatie cat de mica referitoare la acest nume. In calitate de autist, cel mai probabil n-ai retinut-o. Si nu ai nici o vina in asta. Dar, in calitate de ne-autist…? Care mai e scuza?? Dar, desigur, daca acestui deces i-a precedat moartea stupida a unei somitati precum Veronica Bulai, mama eroina a unor celebre facatoare de nimic, e si firesc sa paleasca din insemnatate sfarsitul unui obscur nene Mihai, devenit, citez din ilustrii comentatori, „vedeta post-mortem”.

Asta-i un mare bai al natiei romane post-decembriste: prea ne-am invatat cu vedetele/vip-urile, ca sa mai avem timp si spatiu si pentru personalitati!