Skip navigation

Tag Archives: cronica

Expoziţia sculptorului Radu Dumitru de la Gal. Simeza evocă – sub titlul „Eterna întoarcere” – rigoarea şi abstractizarea cu care era tratat lemnul la precedenta expoziţie, de la Sala Rondă a TNB, adăugând un nou element, bronzul.
Născut în ’57, la Valea Mare, în jud. Vâlcea, absolvent al Institutului „I. Andreescu” din Cluj – secţia Sculptură şi membru al U.A.P., artistul se află la cea de-a cincea sa expoziţie personală, plasată sub zodia cercului, aici simbol al ciclicităţii. Banalul element uzual, funcţional este abstras din cotidian şi transformat în artă – fragmente de roţi adevărate, din lemn, provenind de la care; bronzul pe alocuri coclit, păstrând uneori vagi urme de vopsea. O posibilă contaminare cu sfera aşa-numitei „arte povera”?

Lucrările, de dimensiuni mai mici (panouri) sau mai mari (cu desfăşurare autonomă în raport cu peretele), se constituie într-un discurs sobru, coerent şi unitar, exploatând la maximum cele câteva motive, ce se repetă aproape obsesiv, dar niciodată monoton: micii vizitii încremeniţi în bronz conduc, într-un act imaginar, care abia schiţate, trase de animale invizibile, ca într-un joc de copil.
Jocul vid-plin propune un echilibru extrem de fragil, un ritm tensionat, fiind greu de precizat, în ansamblu, cui îi aparţine victoria.
Paleta cromatică are propriul ei cuvânt de spus, un cuvânt important, cu atât mai mult cu cât ea se bazează pe tonurile naturale ale lemnului şi ale bronzului, ce păstrează patina timpului: de la nuanţe de verde până la cele de galben şi brunuri.
În ansamblu, raportarea lucrărilor la spaţiul avut la dispoziţie este una fericită, bazată pe armonie. Există o dispunere suficient de aerisită a operelor, pentru ca acestea să fie bine puse în valoare.

Nota de rigurozitate şi unitate se traduce şi la nivelul titlului purtat de opere, acel invariabil şi obsesiv „Eterna întoarcere”, îngânat, de la o lucrare la alta, aproape ca o litanie.

Anunțuri

Paolo Porto îşi începe activitatea de fotograf în anul 1980, specializându-se în dansul şi teatrul contemporan. Din 1995, atenţia sa se îndreaptă şi către domeniul fotografiei sociale.

Studiile sale asupra mişcării îi aduc un premiu din partea World Press Photo – ediţia 2003, pentru o lucrare a cărei protagonistă este dansatoarea italiană Ines Cara, de la Compagna Thor-Belgio.
Paolo Porto are la activ numeroase colaborări cu artişti naţionali şi internaţionali (în teatru: Kemp, G. Lavia, Poli, Piera degli Esposti, Maddalena Crippa, Peter Stein, Juri Lubjmov; în dans: Pina Baush, Susanne Linke, Mikhail Baryshnikov, Dance T. of Harlem, Maya Plisetskaya, Maguy Marin, Rudra, Jose Limon D. C., No mades).
Reportajele sale l-au purtat prin toată lumea: Albania, Bosnia, Africa, S.U.A., India, Bolivia, Moldova, Transilvania.
În perioada 2001-2002, a evoluat la Milano şi Veneţia în cadrul unor expoziţii colective, al căror obiectiv era strângerea de fonduri în favoarea copiilor aflaţi în dificultate.

Expoziţia organizată la Gal. Simeza în decembrie 2003 ne propune doi artişti plastici: pictoriţa Irina Florescu şi fotograful Paolo Porto. Segmentul rezervat acestuia din urmă ne dezvăluie o serie de fotografii pe tema dansului, rod al muncii sale migăloase din ultimul deceniu, în preajma unora dintre cele mai mari companii de gen ale lumii.

Lucrările lui Paolo Porto sunt un elogiu adus trupului uman în mişcare, nudului care se extinde, se deschide către spaţiul neutru în care evoluează sau se repliază asupra sa
însuşi, într-un persuasiv act de claustrare. Înscriindu-se în succesiunea tenebrosiştilor italieni, artistul realizează imagini în care formele umane se revelează prin accente luministice violente.
Accentul este pus pe elementul geometric şi pe exacerbarea detaliului anatomic, ambele sub imperiul unei extraordinare flexibilităţi, într-o tentativă de abstractizare a figurativului. Corpul uman, zeus şi „axis mundi”, încremeneşte în definiţii-semn, în urma procesului autocreării sale din haos, din neantul fertil al cutiei negre.
Paolo Porto este un fin observator, sensibil la ritmurile intime ale modelelor sale. În acest complex joc de linii frânte, diagonala apare ca principală linie de forţă. Uneori, figura umană pare lansată pe drumul metamorfozei într-o măiastră brâncuşiană; alteori, ea devine o marionetă, o minusculă gâză suspendată în golul imens monoton.

În majoritatea lor, fotografiile reprezintă personaje izolate; dar este înfăţişat şi cuplul sau grupul, deşi într-o înlănţuire atât de fermă a siluetelor, încât pot fi luate drept alte forme singulare. Compoziţional, „tablourile” sunt echilibrate, uneori apropiindu-se în mod periculos de tentaţia simetriei. Ispita culorii este absolut sublimată, astfel că senzualitatea ei n-are nici un cuvânt de spus. Darul vorbirii, magia limbajului rămâne exclusiv în sarcina nudului, cu năucitoarea strălucire sidefie a carnaţiei, a epidermei sale: un simplu jet de pastă albă abia ţâşnită din tub pe cartonul negru, într-un joc de-a pulsul vieţii şi de-a tăcerea.