Skip navigation

Tag Archives: culoare

Pană de versuri

ţi-am cerut ajutorul

ce incredibil de pueril

nu dezlegam cuvinte-ncrucişate

cuvintele mele

sunt de toate felurile

şi lungimile şi durităţile

nu căutam rime

soare-floare-culoare

cuvintele mele au rime încarnate-descărnate

au rime însângerate acide

N-ar trebui să vorbim

când suntem trişti şi obosiţi

Ţi-am fost Suzană cu ochi verzi

Scrisorile noastre îşi fluturau sfidător slovele din oţel

Aveam şi eu gratiile mele

Aşa ne-am şi găsit

După forma, culoarea, înălţimea şi durerea gratiilor

Nu ne-am întâlnit niciodată

Decât pe 3-4-5 pagini de dictando mic

Ce înghesuite stăteau promisiunile cu miez sincer de convenienţă

Un aproximativ infractor romanţios şi tandru

Villon de Iaşi şi de secol 21

O aproape poetesă practicând scuba-diving prin fantazări liricoide

Suzana ta cu ochi verzi a crescut în ultimii patru ani

N-aş putea spune cât şi în ce fel

Ochii îi are tot verzi, tot boldiţi

Dar a pierdut-o undeva pe Suzana

Corespondenţa e la locul ei, un pachet legat cu elastic.

Într-o vreme în care lumea întreagă e marcată de teribilism în cele mai neaşteptate forme ale sale, iată că tocmai domeniul artelor vizuale – unde parcă manifestările de gen ating cote mai înalte decât în oricare alt domeniu! – ne rezervă surprize plăcute. Dacă tot mai mulţi artişti plastici se aruncă în meandrele aşa-zisului abstracţionism încă dinainte de a reuşi să stăpânească în mod satisfăcător legile primare ale desenului şi/ sau ale culorii, încă mai există artişti care execută paşii în ordine logică şi firească şi, mai mult, alţii care pot fi lesne catalogaţi drept neo-plein-air-işti, aceia care se întorc la zona generic denumită figurativă, la natura îndeobşte recunoscută drept primul maestru al oricărui învăţăcel într-ale artelor vizuale.

Surpriza avută în vedere în momentul de faţă vine din partea d-lui Florin Stoenescu, domnia-sa oferindu-ne şi supunându-ne atenţiei o pleiadă de ipostaze preponderent peisagistice – dealuri, căpiţe de fân, sălcii, vulcani noroioşi. E vorba cu precădere de imagini ale dealurilor Buzăului, aici elementul subiectiv-sentimental intervenind în mod clar şi nemijlocit, pentru că este vorba de locurile de unde se trag obârşiile artistului.
Viziunea picturală nu exclude episoade de alunecare în zona decorativismului. Dar demersul tehnic este mai mult decât limpede, el putând fi lesne descoperit şi urmărit de la “nebunia” îmbibată de dinamism a contrastelor cromatice către un areal mai aşezat, susţinut de rafinate valoraţii coloristice, de solarităţi calme şi discrete, elemente care se fac răspunzătoare de crearea unei anumite atmosfere, poate lucrul cu adevărat definitoriu pentru un artist.
Fantasma literaturizantă, ispita descriptivistă, toate acestea se inhibă treptat şi practic se topesc, jinduind spre pictura pură, spre culoarea generatoare în acelaşi timp de lumină, de ritm, de formă… Motivul se converteşte tot mai pregnant în pretext pentru culoare, balanţa calorică înclină tot mai des spre gama caldă, strălucitoare, aflată sub imperiul ocrurilor. Împăstările aplicate spontan cu lama cuţitului de lucru se pierd în ţesătura moale şi cuminte a tuşelor. Pictorul Florin Stoenescu ni se dezvăluie oarecum dual, totodată ca un senzual şi ca un rafinat, seva suculentă a culorii păstrându-şi însă savoarea de fiecare dată.
Privitorul este invitat să iasă din registrul înfiorat, aproape convulsiv al crepuscululului, al furtunii şi să pătrundă cu bucurie pe tărâmul moldav cu întinderi calcinate de soarele amiezii, ritmic punctate prin tonuri de verde, violet, griuri colorate.

Natura statică apare aici drept o frumoasă excepţie, ce repune în actualitate inepuizabila dezbatere mai mult sau mai puţin filosofică asupra scurgerii inexorabile a timpului (clepsidra). Tratată aproape monocrom, ceea ce o înnobilează cu o aproape surprinzătoare distincţie, lucrarea oferă un regal de viziune unitară între mesaj, redarea plastică şi elementul tehnic. Dar rămâne o abordare oarecum stingheră în cadrul acestei galerii de tablouri, probabil fiindcă în peisaj autorul îşi găseşte certitudinile şi permanenţele de care are nevoie. Zodia teluricului sau a Gaiei ne confruntă cu materia veşnic regeneratoare şi născătoare de viaţă, iar procesul germinativ devine practic detectabil la nivelul auditivului.

Expoziţia sculptorului Radu Dumitru de la Gal. Simeza evocă – sub titlul „Eterna întoarcere” – rigoarea şi abstractizarea cu care era tratat lemnul la precedenta expoziţie, de la Sala Rondă a TNB, adăugând un nou element, bronzul.
Născut în ’57, la Valea Mare, în jud. Vâlcea, absolvent al Institutului „I. Andreescu” din Cluj – secţia Sculptură şi membru al U.A.P., artistul se află la cea de-a cincea sa expoziţie personală, plasată sub zodia cercului, aici simbol al ciclicităţii. Banalul element uzual, funcţional este abstras din cotidian şi transformat în artă – fragmente de roţi adevărate, din lemn, provenind de la care; bronzul pe alocuri coclit, păstrând uneori vagi urme de vopsea. O posibilă contaminare cu sfera aşa-numitei „arte povera”?

Lucrările, de dimensiuni mai mici (panouri) sau mai mari (cu desfăşurare autonomă în raport cu peretele), se constituie într-un discurs sobru, coerent şi unitar, exploatând la maximum cele câteva motive, ce se repetă aproape obsesiv, dar niciodată monoton: micii vizitii încremeniţi în bronz conduc, într-un act imaginar, care abia schiţate, trase de animale invizibile, ca într-un joc de copil.
Jocul vid-plin propune un echilibru extrem de fragil, un ritm tensionat, fiind greu de precizat, în ansamblu, cui îi aparţine victoria.
Paleta cromatică are propriul ei cuvânt de spus, un cuvânt important, cu atât mai mult cu cât ea se bazează pe tonurile naturale ale lemnului şi ale bronzului, ce păstrează patina timpului: de la nuanţe de verde până la cele de galben şi brunuri.
În ansamblu, raportarea lucrărilor la spaţiul avut la dispoziţie este una fericită, bazată pe armonie. Există o dispunere suficient de aerisită a operelor, pentru ca acestea să fie bine puse în valoare.

Nota de rigurozitate şi unitate se traduce şi la nivelul titlului purtat de opere, acel invariabil şi obsesiv „Eterna întoarcere”, îngânat, de la o lucrare la alta, aproape ca o litanie.