Skip navigation

Tag Archives: fotografie

    Nu se prea stie daca pe vremea bunicilor nostri se intamplau lucruri de genul asta, cert este ca pare a fi mai degraba un simptom al Romaniei post-moderne. Sau poate pe vremuri existau obsesiile, dar nu erau multi cei care sa le recunoasca. Dupa atatia ani cu portretul impuscatului pretutindeni, chiar si pe prima fila a abecedarului,… ar putea fi de inteles.
    
     Atractie erotica pentru un fragment de hartie tiparita, amor virtual, fetisism. Adica eroul povestirii noastre sufera de o boala care se manifesta prin declansarea si trairea autentica a emotiilor sexuale, mergand pana la orgasm in faza terminala, adica patologica; si asta doar privind o fotografie, de regula a unui star din lumea filmului, a muzicii sau a TV-ului. Aceasta e partea inofensiva a problemei. Dar mai exista cazuri – e drept, rar semnalate la noi – in care individul merge pana la a incerca nu neaparat sa-si intalneasca idolul, dar sa ia contact direct cu lucruri personale de-ale acestuia.
    
     E foarte posibil sa fie vorba de inca un aspect al lumii occidentale, pe care ne dorim din adancul inimii sa ni-l insusim, numai si numai pentru a ne simti si noi mai americani… sau macar mai europeni: un alt fel de hamburger ori de pizza sau de cola. Chestie tipica pentru romanul vesnic insetat de cunoastere.
    
     Din pura simpatie pentru acesti indivizi, ne permitem, exclusiv spre binele lor, sa la dam o veste nu tocmai buna. Aici, ei sunt singurele victime si nu obiectul obsesiei lor. Speram astfel sa punem o caramida la temelia reconvertirii lor erotico-sexuale si a reintegrarii lor in sanul atat de primitor al societatii.
    
     Acesti indivizi nu sunt altceva decat victime ale aparentelor. Instinctul lor e un catel hamesit, scapat din lesa; condus ca in transa spre o serie de poze, postere, imagini filmate, nimic altceva decat o serie de deghizari aparent infailibile, dar numai aparent. Insasi vedeta ultra-cosmetizata si frumos ambalata, ca un cadou cu funda roz cu tot si inimioare pe hartia lucioasa, ajunge sa se creada o catwoman ori un zorro. Apoi cade cortina, …mai exact machiajul. Si tu, biet adorator, ai trait o pasiune devastatoare pentru cineva care nu exista! Acuma, preferam sa nu intram in detalii de genul cat de paralele sunt gambele actritei care a intruchipat-o pe Catwoman, cat de inteligent-expresiva e fata lui Zorro s.a.m.d. Cu atat mai mult cu cat a fost odata ca niciodata o preafrumoasa sirena-salvamarita, pe nume C.J. – 80% fake…
    
     Sentimentele noastre patriotice sunt prea profunde ca sa facem apel in exemplificarile de fata la vedete mioritice, desi, Slava Cerului, am avea ce povesti!…
    
     Pe scurt, draga cititorule, care cu fala te inscrii in galeria amorezilor de acest tip, esti singurul in masura sa hotarasti daca vei continua si pe mai departe sa iti cheltuiesti sau nu timpul, energia si talentele in ideea unui orgasm inutil. Alege ca macar obiectul arzatoarei tale pasiuni sa fie o banala fotografie de buletin. Si daca iti suna total neinteresant, iti soptim un pont: cel putin, e mai aproape de realitate.

Anunțuri

A fost odată o fetiţă pe nume Wendy. Avea numai 8 ani, atunci când l-a văzut pentru prima dată la TV pe Peter Pan cântând şi dansând. Şi astfel, s-a îndrăgostit pe loc, până peste urechi, întâia oară în viaţa ei. Peter Pan era magic, de o frumuseţe extraterestră. În ochii superbi, mari, de un negru umed şi adânc, Wendy îi citea sufletul: Peter era un copil ca şi ea.

Wendy a început să colecţioneze orice avea de-a face cu Peter al ei: poze şi articole din presă; postere, fotografii şi insigne de la librărie; chiar şi haine şi pantofi de la magazin.
Orice durere, fie ea interioară sau fizică, i se vindeca doar ascultându-i glasul. Obişnuia să doarmă cu o fotografie a lui sub pernă, pe care uneori o aşeza alături, de teamă să n-o boţească în timpul somnului. Se bucura de orice bucurie a lui, se înnegura la auzul oricărui necaz.
Wendy coresponda cu fani de-ai lui Peter Pan, de la care cumpăra textele melodiilor lui. O dată şi-a dorit mult de tot o carte despre Peter, dar nu şi-a permis s-o achiziţioneze şi a suferit în tăcere multă vreme. Ceva mai târziu, printr-o acţiune a unui fan-club din ţară, Wendy a reuşit să-i trimită lui Peter câteva rânduri scrise cu mâna ei, în care îi declara dragostea neţărmurită ce i-o purta, alături de o fotografie. Era nevoie, desigur, de o fotografie recentă, iar singura pe care fata o avea la îndemână era aceea de pe proaspăta ei diplomă de absolvire a gimnaziului. A dezlipit-o fără nici o strângere de inimă, desi mama cu siguranţă ar fi certat-o rău dacă ar fi aflat, apoi a pus-o în plic.
Wendy îi scria în fiecare seară lui Peter Pan. Pagini întregi pe care nu i le trimitea niciodată. Şi îi desena chipul mereu. Şi îi săruta buzele frumoase şi atât de dragi din fotografii, mai ales în dimineţile aniversărilor lui, când îi ura şoptit „la mulţi ani, dragostea mea!”
Peter a vizitat de două ori ţara lui Wendy, dar ea n-a putut fi prezentă la concerte şi a plâns tare mult. Era încă prea mică pentru a merge acolo singură, iar mama şi tata nu erau deloc genul care s-o însoţească într-o astfel de aventură. Tatăl si unchiul o tachinau adesea, făcând haz de sentimentele lui Wendy, iar ea se enerva rău de tot şi îl apăra cu toată forţa pe minunatul ei Peter.
Wendy era măricică de-acuma, avea 11-12 ani şi ardea de nerăbdare cu gândul la ziua când avea să-l cunoască pe Peter, apoi să se mărite cu el şi să-i facă în jur de zece copii. Pentru că el, copilul, îşi dorea nespus să aibă copii. Şi pentru că ea, copila, îşi dorea la rândul ei absolut orice şi-ar fi dorit el. Aşa se face că fata a fost geloasă tare pe toate iubitele lui Peter Pan, dar pe copiii lui i-a îndrăgit încă dinainte de a se naşte. Se simţea oricând pregătită să-i crească pe aceştia alături de tatăl lor.

Wendy a noastră a fost devastată de două descoperiri: când a aflat că America dragului ei Peter nu se afla tot în Europa, precum România ei, ci tocmai peste un ocean uriaş, deci îngrozitor de departe; şi când a realizat că îl depăşise în înălţime pe acesta cu doi centimetri. Cam această ultimă tragică descoperire a adus şi finalul poveştii de iubire a lui Wendy.
De acuma, Wendy crescuse. Prea mult ca să mai poată fi capabilă să întârzie în lumea basmului şi a jocului. Aşa că s-a îndepărtat de lumea cea vrăjită până la uitare.

Într-o zi, după mulţi ani, Wendy a noastră a aflat ceva cumplit, care i-a zguduit memoria şi totodată sufletul, cu toate vechile şi nevinovatele amintiri. Peter Pan nu mai avea să cânte şi să danseze vreodată pe aleile miraculoasei grădini Kensington, ci doar pe un tărâm fermecat de Nicăieri, undeva sus, sus de tot, unde nimeni nu mai putea să-l urmarească cu privirea ori să-l audă. Multe au murit atunci în Wendy, împreună cu micul vrăjitor Peter!

Acum e noapte târzie, iar Wendy stă în faţa unui monitor şi tastează încet, îşi scrie sfâşietoarea poveste, în timp ce de sub lentilele ochelarilor de protecţie i se rostogolesc lacrimi rotunde, grele, tăcute. E numai vina ei că a crescut prea repede, încât bietul Peter Pan n-a putut ţine pasul cu ea, rămânând pe vecie copil. Wendy a crescut mare, tot mai mare şi l-a uitat pe micul ei Peter, l-a părăsit în singurătate pe insuliţa lui de Nicăieri.
Peter Pan n-a murit, l-a ucis cândva Wendy în inima ei.

Paolo Porto îşi începe activitatea de fotograf în anul 1980, specializându-se în dansul şi teatrul contemporan. Din 1995, atenţia sa se îndreaptă şi către domeniul fotografiei sociale.

Studiile sale asupra mişcării îi aduc un premiu din partea World Press Photo – ediţia 2003, pentru o lucrare a cărei protagonistă este dansatoarea italiană Ines Cara, de la Compagna Thor-Belgio.
Paolo Porto are la activ numeroase colaborări cu artişti naţionali şi internaţionali (în teatru: Kemp, G. Lavia, Poli, Piera degli Esposti, Maddalena Crippa, Peter Stein, Juri Lubjmov; în dans: Pina Baush, Susanne Linke, Mikhail Baryshnikov, Dance T. of Harlem, Maya Plisetskaya, Maguy Marin, Rudra, Jose Limon D. C., No mades).
Reportajele sale l-au purtat prin toată lumea: Albania, Bosnia, Africa, S.U.A., India, Bolivia, Moldova, Transilvania.
În perioada 2001-2002, a evoluat la Milano şi Veneţia în cadrul unor expoziţii colective, al căror obiectiv era strângerea de fonduri în favoarea copiilor aflaţi în dificultate.

Expoziţia organizată la Gal. Simeza în decembrie 2003 ne propune doi artişti plastici: pictoriţa Irina Florescu şi fotograful Paolo Porto. Segmentul rezervat acestuia din urmă ne dezvăluie o serie de fotografii pe tema dansului, rod al muncii sale migăloase din ultimul deceniu, în preajma unora dintre cele mai mari companii de gen ale lumii.

Lucrările lui Paolo Porto sunt un elogiu adus trupului uman în mişcare, nudului care se extinde, se deschide către spaţiul neutru în care evoluează sau se repliază asupra sa
însuşi, într-un persuasiv act de claustrare. Înscriindu-se în succesiunea tenebrosiştilor italieni, artistul realizează imagini în care formele umane se revelează prin accente luministice violente.
Accentul este pus pe elementul geometric şi pe exacerbarea detaliului anatomic, ambele sub imperiul unei extraordinare flexibilităţi, într-o tentativă de abstractizare a figurativului. Corpul uman, zeus şi „axis mundi”, încremeneşte în definiţii-semn, în urma procesului autocreării sale din haos, din neantul fertil al cutiei negre.
Paolo Porto este un fin observator, sensibil la ritmurile intime ale modelelor sale. În acest complex joc de linii frânte, diagonala apare ca principală linie de forţă. Uneori, figura umană pare lansată pe drumul metamorfozei într-o măiastră brâncuşiană; alteori, ea devine o marionetă, o minusculă gâză suspendată în golul imens monoton.

În majoritatea lor, fotografiile reprezintă personaje izolate; dar este înfăţişat şi cuplul sau grupul, deşi într-o înlănţuire atât de fermă a siluetelor, încât pot fi luate drept alte forme singulare. Compoziţional, „tablourile” sunt echilibrate, uneori apropiindu-se în mod periculos de tentaţia simetriei. Ispita culorii este absolut sublimată, astfel că senzualitatea ei n-are nici un cuvânt de spus. Darul vorbirii, magia limbajului rămâne exclusiv în sarcina nudului, cu năucitoarea strălucire sidefie a carnaţiei, a epidermei sale: un simplu jet de pastă albă abia ţâşnită din tub pe cartonul negru, într-un joc de-a pulsul vieţii şi de-a tăcerea.