Skip navigation

Tag Archives: galerie

Într-o vreme în care lumea întreagă e marcată de teribilism în cele mai neaşteptate forme ale sale, iată că tocmai domeniul artelor vizuale – unde parcă manifestările de gen ating cote mai înalte decât în oricare alt domeniu! – ne rezervă surprize plăcute. Dacă tot mai mulţi artişti plastici se aruncă în meandrele aşa-zisului abstracţionism încă dinainte de a reuşi să stăpânească în mod satisfăcător legile primare ale desenului şi/ sau ale culorii, încă mai există artişti care execută paşii în ordine logică şi firească şi, mai mult, alţii care pot fi lesne catalogaţi drept neo-plein-air-işti, aceia care se întorc la zona generic denumită figurativă, la natura îndeobşte recunoscută drept primul maestru al oricărui învăţăcel într-ale artelor vizuale.

Surpriza avută în vedere în momentul de faţă vine din partea d-lui Florin Stoenescu, domnia-sa oferindu-ne şi supunându-ne atenţiei o pleiadă de ipostaze preponderent peisagistice – dealuri, căpiţe de fân, sălcii, vulcani noroioşi. E vorba cu precădere de imagini ale dealurilor Buzăului, aici elementul subiectiv-sentimental intervenind în mod clar şi nemijlocit, pentru că este vorba de locurile de unde se trag obârşiile artistului.
Viziunea picturală nu exclude episoade de alunecare în zona decorativismului. Dar demersul tehnic este mai mult decât limpede, el putând fi lesne descoperit şi urmărit de la “nebunia” îmbibată de dinamism a contrastelor cromatice către un areal mai aşezat, susţinut de rafinate valoraţii coloristice, de solarităţi calme şi discrete, elemente care se fac răspunzătoare de crearea unei anumite atmosfere, poate lucrul cu adevărat definitoriu pentru un artist.
Fantasma literaturizantă, ispita descriptivistă, toate acestea se inhibă treptat şi practic se topesc, jinduind spre pictura pură, spre culoarea generatoare în acelaşi timp de lumină, de ritm, de formă… Motivul se converteşte tot mai pregnant în pretext pentru culoare, balanţa calorică înclină tot mai des spre gama caldă, strălucitoare, aflată sub imperiul ocrurilor. Împăstările aplicate spontan cu lama cuţitului de lucru se pierd în ţesătura moale şi cuminte a tuşelor. Pictorul Florin Stoenescu ni se dezvăluie oarecum dual, totodată ca un senzual şi ca un rafinat, seva suculentă a culorii păstrându-şi însă savoarea de fiecare dată.
Privitorul este invitat să iasă din registrul înfiorat, aproape convulsiv al crepuscululului, al furtunii şi să pătrundă cu bucurie pe tărâmul moldav cu întinderi calcinate de soarele amiezii, ritmic punctate prin tonuri de verde, violet, griuri colorate.

Natura statică apare aici drept o frumoasă excepţie, ce repune în actualitate inepuizabila dezbatere mai mult sau mai puţin filosofică asupra scurgerii inexorabile a timpului (clepsidra). Tratată aproape monocrom, ceea ce o înnobilează cu o aproape surprinzătoare distincţie, lucrarea oferă un regal de viziune unitară între mesaj, redarea plastică şi elementul tehnic. Dar rămâne o abordare oarecum stingheră în cadrul acestei galerii de tablouri, probabil fiindcă în peisaj autorul îşi găseşte certitudinile şi permanenţele de care are nevoie. Zodia teluricului sau a Gaiei ne confruntă cu materia veşnic regeneratoare şi născătoare de viaţă, iar procesul germinativ devine practic detectabil la nivelul auditivului.

Anunțuri

Paolo Porto îşi începe activitatea de fotograf în anul 1980, specializându-se în dansul şi teatrul contemporan. Din 1995, atenţia sa se îndreaptă şi către domeniul fotografiei sociale.

Studiile sale asupra mişcării îi aduc un premiu din partea World Press Photo – ediţia 2003, pentru o lucrare a cărei protagonistă este dansatoarea italiană Ines Cara, de la Compagna Thor-Belgio.
Paolo Porto are la activ numeroase colaborări cu artişti naţionali şi internaţionali (în teatru: Kemp, G. Lavia, Poli, Piera degli Esposti, Maddalena Crippa, Peter Stein, Juri Lubjmov; în dans: Pina Baush, Susanne Linke, Mikhail Baryshnikov, Dance T. of Harlem, Maya Plisetskaya, Maguy Marin, Rudra, Jose Limon D. C., No mades).
Reportajele sale l-au purtat prin toată lumea: Albania, Bosnia, Africa, S.U.A., India, Bolivia, Moldova, Transilvania.
În perioada 2001-2002, a evoluat la Milano şi Veneţia în cadrul unor expoziţii colective, al căror obiectiv era strângerea de fonduri în favoarea copiilor aflaţi în dificultate.

Expoziţia organizată la Gal. Simeza în decembrie 2003 ne propune doi artişti plastici: pictoriţa Irina Florescu şi fotograful Paolo Porto. Segmentul rezervat acestuia din urmă ne dezvăluie o serie de fotografii pe tema dansului, rod al muncii sale migăloase din ultimul deceniu, în preajma unora dintre cele mai mari companii de gen ale lumii.

Lucrările lui Paolo Porto sunt un elogiu adus trupului uman în mişcare, nudului care se extinde, se deschide către spaţiul neutru în care evoluează sau se repliază asupra sa
însuşi, într-un persuasiv act de claustrare. Înscriindu-se în succesiunea tenebrosiştilor italieni, artistul realizează imagini în care formele umane se revelează prin accente luministice violente.
Accentul este pus pe elementul geometric şi pe exacerbarea detaliului anatomic, ambele sub imperiul unei extraordinare flexibilităţi, într-o tentativă de abstractizare a figurativului. Corpul uman, zeus şi „axis mundi”, încremeneşte în definiţii-semn, în urma procesului autocreării sale din haos, din neantul fertil al cutiei negre.
Paolo Porto este un fin observator, sensibil la ritmurile intime ale modelelor sale. În acest complex joc de linii frânte, diagonala apare ca principală linie de forţă. Uneori, figura umană pare lansată pe drumul metamorfozei într-o măiastră brâncuşiană; alteori, ea devine o marionetă, o minusculă gâză suspendată în golul imens monoton.

În majoritatea lor, fotografiile reprezintă personaje izolate; dar este înfăţişat şi cuplul sau grupul, deşi într-o înlănţuire atât de fermă a siluetelor, încât pot fi luate drept alte forme singulare. Compoziţional, „tablourile” sunt echilibrate, uneori apropiindu-se în mod periculos de tentaţia simetriei. Ispita culorii este absolut sublimată, astfel că senzualitatea ei n-are nici un cuvânt de spus. Darul vorbirii, magia limbajului rămâne exclusiv în sarcina nudului, cu năucitoarea strălucire sidefie a carnaţiei, a epidermei sale: un simplu jet de pastă albă abia ţâşnită din tub pe cartonul negru, într-un joc de-a pulsul vieţii şi de-a tăcerea.