Skip navigation

Tag Archives: lemn

Sunt păcătoasă, dar tu,/ iubeşte-mă!
În martie mi-am cumpărat/ o răţuşcă de cauciuc,
numai fiindcă are ochii albaştri/ şi enormi
ca ai lui;
e galbenă şi e veselă,/ chiar euforică
şi eu zâmbesc – ştii tu masca aia
de teatru, aia comică –/ şi simt
tot atâta cât masca şi încă/ mai puţin
decât răţuşca.
Zâmbetul meu e-o crestătură/ în lemn,
strivită între şirurile de dinţi,
între cerul gurii şi papilele gustative:
un avorton de zâmbet.

Sunt o Magdalenă în plus, dar tu,/ iubeşte-mă!
Am părul ceva mai scurt,
dar iubesc/ o femeie sublimă,
un înger drăcesc –
m-am raliat şi eu la sentimentele palmierilor, ale cămilelor, ale morţilor… –
şi respir mai uşor
după ce-i văd chipul în poze – am poze
mici, de ziar.
Are şi ea (poate-ai ghicit!) ochii albaştri…
Şi mai e un tip/ din două seriale T.V.:
m-am îndrăgostit cum numai
o dată am mai putut,/ pe la 16-17 ani.
(Oare bănuieşti de cine?!)
…Îi seamănă la glas şi la râs şi/ la mimica
feţei şi la ironie…
Atâta doar că îngerul de pe teracotă e din hârtie/ (lucioasă şi colorată),
iar bărbatul vieţii/ mele domiciliază într-o dischetă.

În rest,
sunt dificilă, acneică şi depresivă, dar tu,/
iubeşte-mă!
Hobby-ul meu preferat
e să mă îndrăgostesc de oameni,/ care mă vor răni
şi de locuri cu ziduri, cu străzi,/ care mă vor răni,
fiindcă n-am pumni suficient
de încăpători
ca să-i strâng pe toţi/ şi să-i port
în preajma inimii.
Îndoiala e pretutindeni – şi rănile ei…
Mă tem întruna să nu greşesc/ strada ori
zidurile, să nu greşesc omul;
şi tot pierd şi tot rămân…
Singurul loc e casa asta/ şi eu sunt singurul
om care îmi rămân.
Şi mă tot întreb unde/ a început
confuzia: la rol, la scenă, la piesă?

Am papuci noi, roz/ şi sidef
de unghii în nuanţă…
Mă uit la mine şi nu/ pricep deloc
cum de sunt la fel
şi tot aici?!
Puteam jura că m-am dat/ peste cap de 3 ori
ca în toate basmele –
să se fi defectat tocmai basmul meu ??
Doar L-am atins pe Pantocrator…
…Şi ce dacă era din frescă
şi ce dacă era lipit pe interiorul
unei turle,
ca într-un căuş de palmă?!
Era de-adevăratelea şi era sus – tocmai
la nivelul 9 al schelei,
în cerul al nouălea.

În lemnul cioplit de  mâinile calde

bate inima mea

şi din chipul de lemn nisipiu,/ fără nume

ochii mei se deschid către tine.

Cerul mi se prăvale în braţe, mai mult

cu fiecare secundă.

Tu vii de departe, auriu/ şi

încărcat de primăvară.

Şi-nţeleg că m-au mântuit

cele cinci primăveri

sădite cu atâta durere în carnea mea.

Şi m-am născut dintre petale de cactus;
era o amiază portocalie,
ţin minte atât de clar.
Mă simţeam ca un cioplitor trăind în lemn;
atât de nouă şi de neîncepută
în amiaza zemoasă…
Am muşcat pământul şi l-am săpat cu degetele
şi totuşi rădăcinile
nu m-au lăsat să fug din bătrânul ghiveci
de lut ars.
Şi apoi… apoi, nimic;
uneori, mai povestesc câte ceva
din amintirile acestea din urmă,
pe care nu le-am avut niciodată.

Expoziţia sculptorului Radu Dumitru de la Gal. Simeza evocă – sub titlul „Eterna întoarcere” – rigoarea şi abstractizarea cu care era tratat lemnul la precedenta expoziţie, de la Sala Rondă a TNB, adăugând un nou element, bronzul.
Născut în ’57, la Valea Mare, în jud. Vâlcea, absolvent al Institutului „I. Andreescu” din Cluj – secţia Sculptură şi membru al U.A.P., artistul se află la cea de-a cincea sa expoziţie personală, plasată sub zodia cercului, aici simbol al ciclicităţii. Banalul element uzual, funcţional este abstras din cotidian şi transformat în artă – fragmente de roţi adevărate, din lemn, provenind de la care; bronzul pe alocuri coclit, păstrând uneori vagi urme de vopsea. O posibilă contaminare cu sfera aşa-numitei „arte povera”?

Lucrările, de dimensiuni mai mici (panouri) sau mai mari (cu desfăşurare autonomă în raport cu peretele), se constituie într-un discurs sobru, coerent şi unitar, exploatând la maximum cele câteva motive, ce se repetă aproape obsesiv, dar niciodată monoton: micii vizitii încremeniţi în bronz conduc, într-un act imaginar, care abia schiţate, trase de animale invizibile, ca într-un joc de copil.
Jocul vid-plin propune un echilibru extrem de fragil, un ritm tensionat, fiind greu de precizat, în ansamblu, cui îi aparţine victoria.
Paleta cromatică are propriul ei cuvânt de spus, un cuvânt important, cu atât mai mult cu cât ea se bazează pe tonurile naturale ale lemnului şi ale bronzului, ce păstrează patina timpului: de la nuanţe de verde până la cele de galben şi brunuri.
În ansamblu, raportarea lucrărilor la spaţiul avut la dispoziţie este una fericită, bazată pe armonie. Există o dispunere suficient de aerisită a operelor, pentru ca acestea să fie bine puse în valoare.

Nota de rigurozitate şi unitate se traduce şi la nivelul titlului purtat de opere, acel invariabil şi obsesiv „Eterna întoarcere”, îngânat, de la o lucrare la alta, aproape ca o litanie.