Skip navigation

Tag Archives: teatru

Sunt păcătoasă, dar tu,/ iubeşte-mă!
În martie mi-am cumpărat/ o răţuşcă de cauciuc,
numai fiindcă are ochii albaştri/ şi enormi
ca ai lui;
e galbenă şi e veselă,/ chiar euforică
şi eu zâmbesc – ştii tu masca aia
de teatru, aia comică –/ şi simt
tot atâta cât masca şi încă/ mai puţin
decât răţuşca.
Zâmbetul meu e-o crestătură/ în lemn,
strivită între şirurile de dinţi,
între cerul gurii şi papilele gustative:
un avorton de zâmbet.

Sunt o Magdalenă în plus, dar tu,/ iubeşte-mă!
Am părul ceva mai scurt,
dar iubesc/ o femeie sublimă,
un înger drăcesc –
m-am raliat şi eu la sentimentele palmierilor, ale cămilelor, ale morţilor… –
şi respir mai uşor
după ce-i văd chipul în poze – am poze
mici, de ziar.
Are şi ea (poate-ai ghicit!) ochii albaştri…
Şi mai e un tip/ din două seriale T.V.:
m-am îndrăgostit cum numai
o dată am mai putut,/ pe la 16-17 ani.
(Oare bănuieşti de cine?!)
…Îi seamănă la glas şi la râs şi/ la mimica
feţei şi la ironie…
Atâta doar că îngerul de pe teracotă e din hârtie/ (lucioasă şi colorată),
iar bărbatul vieţii/ mele domiciliază într-o dischetă.

În rest,
sunt dificilă, acneică şi depresivă, dar tu,/
iubeşte-mă!
Hobby-ul meu preferat
e să mă îndrăgostesc de oameni,/ care mă vor răni
şi de locuri cu ziduri, cu străzi,/ care mă vor răni,
fiindcă n-am pumni suficient
de încăpători
ca să-i strâng pe toţi/ şi să-i port
în preajma inimii.
Îndoiala e pretutindeni – şi rănile ei…
Mă tem întruna să nu greşesc/ strada ori
zidurile, să nu greşesc omul;
şi tot pierd şi tot rămân…
Singurul loc e casa asta/ şi eu sunt singurul
om care îmi rămân.
Şi mă tot întreb unde/ a început
confuzia: la rol, la scenă, la piesă?

Am papuci noi, roz/ şi sidef
de unghii în nuanţă…
Mă uit la mine şi nu/ pricep deloc
cum de sunt la fel
şi tot aici?!
Puteam jura că m-am dat/ peste cap de 3 ori
ca în toate basmele –
să se fi defectat tocmai basmul meu ??
Doar L-am atins pe Pantocrator…
…Şi ce dacă era din frescă
şi ce dacă era lipit pe interiorul
unei turle,
ca într-un căuş de palmă?!
Era de-adevăratelea şi era sus – tocmai
la nivelul 9 al schelei,
în cerul al nouălea.

Anunțuri

Paolo Porto îşi începe activitatea de fotograf în anul 1980, specializându-se în dansul şi teatrul contemporan. Din 1995, atenţia sa se îndreaptă şi către domeniul fotografiei sociale.

Studiile sale asupra mişcării îi aduc un premiu din partea World Press Photo – ediţia 2003, pentru o lucrare a cărei protagonistă este dansatoarea italiană Ines Cara, de la Compagna Thor-Belgio.
Paolo Porto are la activ numeroase colaborări cu artişti naţionali şi internaţionali (în teatru: Kemp, G. Lavia, Poli, Piera degli Esposti, Maddalena Crippa, Peter Stein, Juri Lubjmov; în dans: Pina Baush, Susanne Linke, Mikhail Baryshnikov, Dance T. of Harlem, Maya Plisetskaya, Maguy Marin, Rudra, Jose Limon D. C., No mades).
Reportajele sale l-au purtat prin toată lumea: Albania, Bosnia, Africa, S.U.A., India, Bolivia, Moldova, Transilvania.
În perioada 2001-2002, a evoluat la Milano şi Veneţia în cadrul unor expoziţii colective, al căror obiectiv era strângerea de fonduri în favoarea copiilor aflaţi în dificultate.

Expoziţia organizată la Gal. Simeza în decembrie 2003 ne propune doi artişti plastici: pictoriţa Irina Florescu şi fotograful Paolo Porto. Segmentul rezervat acestuia din urmă ne dezvăluie o serie de fotografii pe tema dansului, rod al muncii sale migăloase din ultimul deceniu, în preajma unora dintre cele mai mari companii de gen ale lumii.

Lucrările lui Paolo Porto sunt un elogiu adus trupului uman în mişcare, nudului care se extinde, se deschide către spaţiul neutru în care evoluează sau se repliază asupra sa
însuşi, într-un persuasiv act de claustrare. Înscriindu-se în succesiunea tenebrosiştilor italieni, artistul realizează imagini în care formele umane se revelează prin accente luministice violente.
Accentul este pus pe elementul geometric şi pe exacerbarea detaliului anatomic, ambele sub imperiul unei extraordinare flexibilităţi, într-o tentativă de abstractizare a figurativului. Corpul uman, zeus şi „axis mundi”, încremeneşte în definiţii-semn, în urma procesului autocreării sale din haos, din neantul fertil al cutiei negre.
Paolo Porto este un fin observator, sensibil la ritmurile intime ale modelelor sale. În acest complex joc de linii frânte, diagonala apare ca principală linie de forţă. Uneori, figura umană pare lansată pe drumul metamorfozei într-o măiastră brâncuşiană; alteori, ea devine o marionetă, o minusculă gâză suspendată în golul imens monoton.

În majoritatea lor, fotografiile reprezintă personaje izolate; dar este înfăţişat şi cuplul sau grupul, deşi într-o înlănţuire atât de fermă a siluetelor, încât pot fi luate drept alte forme singulare. Compoziţional, „tablourile” sunt echilibrate, uneori apropiindu-se în mod periculos de tentaţia simetriei. Ispita culorii este absolut sublimată, astfel că senzualitatea ei n-are nici un cuvânt de spus. Darul vorbirii, magia limbajului rămâne exclusiv în sarcina nudului, cu năucitoarea strălucire sidefie a carnaţiei, a epidermei sale: un simplu jet de pastă albă abia ţâşnită din tub pe cartonul negru, într-un joc de-a pulsul vieţii şi de-a tăcerea.